Lumea de ieri şi de azi în dialoguri epistolare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În prima parte, săptămâna trecută, a comentariului despre dialogurile epistolare ale lui Ion Brad şi Ilie Rad, remarcam că ei doi sunt uneori în dezacord, nu au aceleaşi puncte de vedere şi opinii privind diverse evenimente, autori, cărţi, ceea ce face ca scrisorile lor să fie cu atât mai incitante. Ei polemizează elegant, argumentat, formulând critici întemeiate pe fapte şi mărturii relevante. Ilie Rad face la un moment dat o constatare pe cât de pertinentă, pe atât de tristă: „… după decembrie 1989 noi ne-am luat nu numai porţia (sau raţia, cum se mai zicea în acele tragice zile ale unui Crăciun însângerat – nota mea) de libertate, ci şi libertatea de a urî“. Adevărat. Doar că şi el, ca atâţia alţii dintre noi, uită câteodată cine a cultivat sămânţa urii, a dezbinării, şi în ce scop. Altminteri, observaţiile sale sunt de luat în seamă, chiar şi atunci când perspectiva este vădit subiectivă. Cu unele excepţii. Într-una din epistole, Ilie Rad se referă la Horia-Roman Patapievici care tocmai participase la o întâlnire ce avusese loc în mediul universitar din Cluj-Napoca unde ţinuse „o conferinţă briliantă“. Cunoscând părerea, desigur „subiectivă“, a celui căruia i se adresează despre autorul Politicelor, el încearcă s-o amelioreze, riscând însă o comparaţie a lui Patapievici cu Cioran. Pe scurt, crede Ilie Rad, n-ar trebui să fim atât de intratabili cu alegaţiile lui Patapievici despre români şi cultura noastră, mai ales cu cele din controversata carte, considerată de unii chiar scandaloasă, de vreme ce, iată, negativistul Emil Cioran a fost mult mai sever cu românii, cultura şi destinul lor. Şi, într-adevăr, aşa cum constată Eugen Simion într-o carte fundamentală apărută recent, Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor , „Niciodată în cultura română nu s-a spus ceva mai rău despre răul românesc“ precum a făcut-o autorul Schimbării la faţă. Trec peste faptul că Emil Cioran a rostit totuşi propoziţii memorabile privind frumuseţea, bogăţia şi forţa de expresie a limbii române sau despre Eminescu, pe care, pe măsură ce înainta în vârstă, îl recitea şi în care se regăsea. Eugen Simion le citează şi le analizează atent în eseul amintit. Dar, oricum ar fi, cu vorba unui mare scriitor contemporan, nu se compară! Pentru că nu e aproape nimic de comparat, decât, eventual, într-o cheie ironică. Mă tem că însuşi domnul Patapievici s-ar simţi jenat de o astfel de comparaţie. Oricum, uşor cu pianul pe scări, cum ne atrăgea atenţia Marin Sorescu, mai ales că până la „apartamentul de sub acoperiş“ sunt multe şi ameţitoare trepte de urcat…
În volumul Dialoguri epistolare săptămânale se perindă multă lume bună de ieri şi de azi. Alături de cei amintiţi în prima parte a acestor însemnări sunt evocaţi şi alţi mari scriitori precum Marin Preda sau Ion Agârbiceanu, la a cărui ediţie ce va apărea în colecţia „Opere fundamentale“, tip Pléiade, a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, colecţie întemeiată şi coordonată de Eugen Simion, Ilie Rad lucrează de zor, oameni de cultură de prim rang ca Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Ecaterina Oproiu, marele medic Gheorghe Dinescu, regretatul critic Petru Poantă cu a sa mărturie extrem de importantă nu doar în ceea ce priveşte istoria literară despre apariţia revistei Echinox, iar dintre străini: Soljeniţîn şi Gabriel García Márquez, prin ale căror opere au fost dezvăluite „secretele fiinţei umane, confruntată cu dramele istoriei, riscând abisuri, dar şi căţărări până la stele, între real şi absurd, între proză dură şi poezie inefabilă“, cum le caracterizează Ion Brad. Dar şi Bill Clinton în ipostaza de cititor de literatură, cu o confesiune care, mărturisesc m-a surprins, despre Márquez: „De când am citit Un veac de singurătate, acum mai bine de 40 de ani, am fost de fiecare dată (la contactul cu literatura şi cu creatorul ei – nota mea) uluit de darurile sale unice de imaginaţie. Am fost onorat să fiu prietenul lui şi să-i cunosc inima minunată şi mintea genială“. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi dat să citească celebrul roman succesorului său Bush jr.? Probabil, cum scria Dorin Tudoran despre un alt preşedinte, necunoscut de lumea mare, dar, din păcate, binecunoscut şi greu suportat de noi, ar fi făcut pluta pe parchet sau, şi mai probabil, într-un bazin cu petrol. Cât priveşte acest mesaj al genialului columbian adresat, în 1999, Pen Clubului şi reprodus de Ion Brad, i-ar fi lăsat cu siguranţă reci şi pe unul, şi pe celălalt: „Mai grave decât cataclismele şi războaiele nenumărate, care au hăituit specia umană dintotdeauna, este acum certitudinea că marile puteri economice, politice şi militare din aceste vremuri vitrege par a se fi pus de acord spre a ne târî, pentru interesele lor meschine şi cu arme letale, într-o lume de inechităţi de neînvins. Împotriva lor, care sunt stăpânii a toate, nu mai rămân alte forţe decât cele ale raţiunii şi alte arme decât cele ale inteligenţei şi cuvântului – care din fericire sunt ale noastre -, pentru a-i determina la acel ultim moment de reflecţie, de care este nevoie, pentru a salva omenirea“. Un mesaj ce pare a fi fost scris în această dimineaţă.
Ilie Rad relatează la un moment dat despre trei evenimente importante petrecute la Cluj-Napoca. Unul dintre ele ar trebui, de fapt ar fi trebuit, începând cu momentul producerii lui, să-i neliniştească pe toţi cei ce mai cred în adevăr, în primul rând în adevărul istoric, măcar într-o brumă de conştiinţă morală, civică, umană. Este vorba despre dezvelirea Monumentului Deportaţilor Evrei în parcul Caragiale din capitala Transilvaniei (operă a doi artişti unguri şi a unui arhitect român) în prezenţa unor oaspeţi din străinătate, a unor lideri ai organizaţiilor şi comunităţilor evreieşti şi a reprezentanţilor autorităţilor centrale şi locale româneşti, între care vicepremierul şi ministrul Culturii de la acea dată, Kelemen Hunor. Tot atunci a fost amplasată şi o placă memorială pe clădirea Gării din Cluj-Napoca.
Lui Ilie Rad nu putea să nu-i atragă atenţia faptul că lipseşte din textul comemorativ cuvântul maghiar şi nu există nici o menţiune privind implicarea autorităţilor horthyste în crimile săvârşite în Ardealul de Nord. Nici pe monumentul din Piaţa Caragiale şi nici pe placa de pe clădirea Gării nu se menţionează adevărul istoric. Pe monument stă scris: „În memoria celor peste 18.000 de victime ale urii rasiale, bărbaţi, femei şi copii evrei din Cluj şi din împrejurimi, deportaţi la Auschwitz în mai-iunie 1944“. Dar, întreabă Ilie Rad şi odată cu el noi: ura rasială a cui, deportaţi de către cine?! Prezent la ceremonie, Eliezer Palmor, diplomat, fost ambasador în mai multe capitale, cu ascendenţi pe linie maternă în Transilvania, la Huedin, familie ai cărei membri au fost deportaţi în lagăre, este intervievat de Ilie Rad. În textul convorbirii imprimat pe bandă magnetică şi văzut după înregistrare de interlocutorul său, acesta îşi pune aceleaşi întrebări: „Ura rasială a cui? Ura rasială este o noţiune abstractă, când nu se aplică, iar când se aplică, o aplică oamenii. Iar oamenii aceştia au identitate şi au naţionalitate. În cazul de faţă e vorba de autorităţile maghiare din anul 1944 – să fim sinceri, nu numai autorităţile şi nu numai jandarmii maghiari, care i-au mânat pe evrei ca pe o turmă şi i-au înghesuit în vagoane de marfă, ci şi o bună parte din populaţia civilă a asistat cu indiferenţă, ba uneori chiar cu entuziasm, la cele întâmplate. / Discursul domnului Primar a fost foarte echilibrat şi nu am absolut nimic de reproşat domnului Boc. / Ceea ce însă m-a jenat, m-a supărat a fost discursul ministrului Culturii, care a vorbit despre responsabilitatea individuală şi responsabilitatea colectivă. A cui? A nimănui! Fără a identifica cine sunt cei care au fost responsabili! Faptele au fost făcute de fiinţe umane, reale, existente, care poartă răspunderea pentru cele ce s-au întâmplat.
L-am ascultat, cum spuneam, pe domnul Kelemen Hunor. Nu ştiu dacă a studiat filosofia domnul ministru, dar discursul său ar putea fi un exemplu de sofisticărie de cea mai înaltă speţă! Să dai târcoale, încă o dată şi încă o dată, ca să eviţi cuvântul ungur! Ceea ce însă nu l-a împiedicat să evoce – şi foarte bine că a făcut-o – amintirea episcopului Márton Aron şi a unui pastor, Járosi Andor, care au făcut ceva în favoarea salvării evreilor (Dar a omis numele episcopului român, Iuliu Hossu, n. Ilie Rad). Dar ca un ministru, şi încă unul al Culturii, să se joace în felul acesta cu noţiunile şi faptele istorice, găsesc că a fost cu totul nelalocul lui!
Am asistat, de asemenea, la dezvelirea plăcii aplicate pe clădirea Gării din Cluj-Napoca – o iniţiativă a ministrulului Transporturilor Dan Şova. Acolo se spune: «În lunile mai-iunie 1944, 131.639 de evrei, bărbaţi, femei şi copii din Transilvania de Nord, aflată sub ocupaţia fascistă a regimului Horthy, au fost deportaţi de către jandarmeria horthystă şi predaţi autorităţilor naziste. Aproape toţi au fost exterminaţi. Din Cluj-Napoca au fost deportaţi, în zilele de 28, 29 şi 31 mai, 2, 8 şi 9 iunie, 16.148 de evrei. Fie ca memoria acestei tragedii să rămână vie, ca un avertisment pentru generaţiile viitoare. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel». Mai 2014». Este un text mult mai corect, fiindcă atunci, în 1944, Transilvania era sub autorităţile horthyste. Dar şi aici lipseşte cuvântul maghiar“.
Volumul Dialoguri epistolare săptămânale este o carte vie, ancorată în actualitatea imediată, dar şi cu multe pagini memorialistice înfiorate de melancolia lui fugit irreparabile tempus. Prin epistolarul lor, Ilie Rad şi Ion Brad ameliorează, aşa cum şi-au propus, agonia literaturii de acest gen!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper