Lexicul poeziei argheziene

Un articol de Ion Simuţ

Simona Constantinovici, poetă şi prozatoare, cu experienţă semnificativă în sfera creaţiei literare, este un nume cunoscut în domeniul argheziologiei, pe un tărâm extrem de generos, dar, în acelaşi timp, şi extrem de pretenţios ca pregătire de specialitate filologică. Autoare a unor studii aplicate, în volumul Palimpseste argheziene (2005), şi a altora publicate în Philologica Banatica, revista Societăţii de Ştiinţe Filologice, Filiala Timişoara, ea s-a dedicat de peste un deceniu cartografierii limbii poetice argheziene (sau mai degrabă lexicului arghezian) într-un Dicţionar de termeni arghezieni, din care au apărut primele două volume, în 2004 (I: A-F) şi în 2008 (II: G-O), operaţiune ştiinţifică pe care o încheie acum într-o operă exegetică amplă, totalizatoare, menită să consacre un cercetător şi să răspundă celor mai înalte exigenţe filologice. Simona Constantinovici s-a învrednicit de una singură şi a reuşit să ducă lucrul până la capăt – şi încă în cazul unui scriitor cu operă poetică extinsă, complexă şi cu o extraordinară inventivitate lexicală, un geniu verbal, cum l-a numit Vladimir Streinu.
Toate celelalte cercetări de acest fel întreprinse pe teritoriu românesc, mult prea puţine, au fost realizate de colective întregi şi pe durate lungi. Prima cercetare, constituită într-un model al genului, a fost Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, apărută în 1968 la Editura Academiei R.S.R., sub redacţia lui Tudor Vianu. A fost realizată pe parcursul unui deceniu (început în 1957) de către un colectiv de opt cercetători, finalizată de patru (Gh. Bulgăr, Ion Gheţie, Luiza Seche, Flora Şuteu), în cadrul unui proiect al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, cu norme plătite, ca obligaţii de serviciu timp de mai mulţi ani. Materialul de aplicaţie al Simonei Constantinovici în cazul lui Arghezi este la fel de vast ca în cazul lui Eminescu (colectivul bucureştean nu are în vedere toată poezia eminesciană, după cum nici cercetătoarea timişoreană nu explorează toată poezia argheziană). Meritul poate fi, prin comparaţie, cu atât mai mult evidenţiat în volumul de muncă depusă de către Simona Constantinovici de una singură, cu meticulozitate, perseverenţă, răbdare şi, mai ales, cu competenţă, dăruire şi vocaţie.
Recviem pentru stilistică
Din şcoala lui Tudor Vianu s-au desprins stilisticieni importanţi şi cercetători ai limbii literare în mai multe centre universitare din ţară, în primul rând prin moştenirea lăsată în Bucureşti (Al. Bojin, Gh. Bulgăr şi alţii), sau la Timişoara (G. I. Tohăneanu, în primul rând), dar dicţionare ale limbii poetice nu au mai fost elaborate, dicţionare care să continue spiritul şcolii lui Tudor Vianu. Stilistica a căpătat prestigiu în programele universitare în anii 1950-1980, ilustrată în deceniile opt-nouă de nume notorii ca Mihai Zamfir (la Bucureşti), Dumitru Irimia (la Iaşi), G. I. Tohăneanu şi Ştefan Munteanu (la Timişoara), Emilia Parpală (la Craiova), Mircea Borcilă (la Cluj, cu prospecţii teoretice şi practice la confluenţa dintre lingvistică, poetică şi stilistică). Generaţii intermediare ţin steagul în vremuri tot mai neprielnice pentru stilistică: Ileana Oancea, Felicia Giurgiu, Ionel Funeriu, Livius Petru Bercea, Dumitru Vlăduţ (la Timişoara, centru puternic, unde se continuă şcolile concurente lingvistico-stilistice G.I. Tohăneanu, Gh. Ivănescu, Ştefan Munteanu), Rodica Zafiu (la Bucureşti), Luminiţa Petrescu (continuatoare a lui Dumitru Irimia la Iaşi). Stilistica intră în declin după 1980, mai vizibil după 1990, sau este eclipsată (încă din anii ’70) de noile metode sau ştiinţe aflate în ofensivă: structuralismul, semiotica şi pragmatica discursului literar – şi ele aflate astăzi în retragere (dacă nu sunt chiar uitate în universităţile româneşti), înlocuite de nebuloasele şi arogantele ştiinţe ale comunicării.
O renaştere interesantă, nu a stilisticii în ansamblu, din păcate, ci doar a dicţionarelor limbii poetice, oarecum paradoxală prin disociere, se petrece după 1995, şi numai izolat, nu într-un fenomen naţional remarcabil. Marian Papahagi înfiinţează la Cluj, în cadrul Facultăţii de Litere, un Centru de Analiză a Textului, înnoind conceptele şi instrumentele. Dicţionarul limbii poetice lucrează cu concordanţe, definite ca sumă a contextelor în care apare un cuvânt într-un corpus de texte. În principiu, nu e nimic nou. Nou e numai conceptul. Contextul, în cazul poeziei, este limitat la un vers (mult prea restrictiv şi sever). Cuvântul-titlu care apare în dicţionar este denumit „lemă“. Ocurenţa este forma în care apare cuvântul într-un context dat. Fiecare lemă înregistrează toate ocurenţele şi toate contextele (versurile) în care apar, iar acestea alcătuiesc concordanţele, adică dicţionarul limbii poetice. Noutatea tehnică cea mai importantă este aceea că explorarea limbajului poetic se face pe calculator, în programe şi sisteme informatice speciale. Opera poetică este introdusă într-o bază de date, supusă unei operaţii de lematizare, pentru alcătuirea inventarului de leme (sau cuvinte-titlu). Înregistrările se fac automat, însă nu fără participarea unui asistent de program, un specialist în domeniul informaticii, şi nu fără intervenţia unui coordonator care să corecteze rigidităţile programului informatic. Sub coordonarea lui Marian Papahagi, un colectiv de trei cercetători (Sanda Cherata, Emma Tămâianu şi Teodor Vuşcanu), plus un asistent de program (Cristina Varga), au realizat şi publicat, cu o difuzare foarte restrânsă, de aceea şi sunt puţin cunoscute, două astfel de analize: Concordanţa poeziilor lui B. Fundoianu şi Concordanţa poeziilor lui G. Bacovia (Editura Echinox, 1999). Marian Papahagi a murit în ianuarie 1999, lăsând Centrului filologic clujean de Analiză a Textului un proiect mai vast: pentru perioada 2000-2001 s-a preconizat elaborarea concordanţelor Ion Barbu, iar ulterior Lucian Blaga (nu ştiu să se fi finalizat); se prevedea o colaborare cu Facultatea de Litere din Iaşi pentru elaborarea concordanţelor limbii poetice eminesciene. Un început fusese făcut, o experienţă se acumulase, dar nu ştiu dacă s-au mai înregistrat alte rezultate.
Cert e că, pe cont propriu, la Iaşi, Dumitru Irimia a continuat spiritul cercetărilor iniţiate de Tudor Vianu la Bucureşti în privinţa limbii poetice eminesciene şi a publicat în 2002, în două volume, Dicţionarul limbajului poetic eminescian, încununându-şi cercetări proprii de stilistică dintr-un prim volum al său Limbajul poetic eminescian (1979), care nu era un dicţionar, ci o exegeză de critică stilistică.
Acesta e istoricul de fond pe care apare Dicţionarul de termeni arghezieni, elaborat de Simona Constantinovici, şi în raport de care meritele lui pot fi evidenţiate în cunoştinţă de cauză. Comparaţiile luminează particularităţile. Întrebarea ar fi în ce măsură un astfel de dicţionar este în sine o cercetare stilistică sau o operă lexicografică din categoria oricărui dicţionar general al limbii române sau al unuia mai special, dedicat limbii literare moderne. Cercetarea Simonei Constantinovici se prezintă ea însăşi, în argumentul lucrării, ca un dicţionar lexical, nu ca un dicţionar stilistic. S-ar situa undeva la mijloc, între listele clujene ale concordanţelor, seci, fără comentarii sau evaluări, şi dicţionarul coordonat de Tudor Vianu sau cel realizat de Dumitru Irimia, pregnant stilistice, atente la figurile de stil, dincolo de simplele evidenţe lexicografice. Este oarecum de la sine înţeles că un asemenea dicţionar nu trebuie să fie un scop în sine: dacă nu e din start unul stilistic, pentru că nu poate încorpora prea multe comentarii, speculaţii şi dezvoltări, el trebuie să aibă o finalitate stilistică. De la studiul lexicografic se poate ajunge (şi trebuie să se ajungă, necesarmente) la studiul stilistic sau la unul heremeneutic. Simona Constantinovici ştie foarte bine acest lucru. Materialul clasificat, ordonat în articolele de dicţionar, oferă posibilitatea de a exploata căile de studiu al poeziei argheziene, pentru orice cercetător pasionat de subiect. Se deschide a doua etapă: pentru interpretarea unui anumit filon sau a unei anumite direcţii, la dispoziţia unei metode specifice (teme, figuri de stil, structuri şi arii lexicale, raporturi gramaticale etc.). Poezia lui Arghezi nu poate fi înţeleasă pe deplin fără a avea imaginea exactă a resurselor limbii, la care apelează şi din care se alimentează continuu. Niciun alt poet român, în afară de Eminescu, nu valorifică un fond lingvistic atât de vast şi atât de divers cum o face Arghezi. Validitatea unei asemenea afirmaţii nu poate fi probată, depăşind aproximaţiile şi impresiile generale, decât printr-o cercetare de felul aceleia întreprinse de Simona Constantinovici. Dacă literatura este o artă a cuvântului, în conformitate cu o definiţie curentă şi banală, atunci întoarcerea interpretării critice la unitatea de bază, care e cuvântul, este absolut necesară şi legitimă.
Pe lângă această viziune generală şi opţiune pentru o strategie de lucru, structura prezentării fiecărui lexem acordă câteva note distinctive lucrării. După fiecare cuvânt-titlu este precizată în paranteză, printr-un număr, frecvenţa lui. Cuvântul care are mai mult de 10-20 de ocurenţe este considerat a face parte din lexicul dominant sau fundamental arghezian. Avem astfel sugestii despre rangul sau relevanţa fiecărui cuvânt în cadrul lexicului arghezian. Evident că însemnătatea fiecărui cuvânt comportă discuţii, de purtat în comentarii separate. Urmează, în articolul de dicţionar, menţionarea categoriei gramaticale, a etimologiei şi, ceea ce e foarte important, prezentarea pe scurt a accepţiilor, adică a sensurilor proprii şi figurate. Particularizările argheziene se văd din citarea pe larg a contextelor în care apar lexemele. Dacă e vorba de mai multe zeci de ocurenţe (la prepoziţii, conjuncţii, pronume, de pildă), citatele sunt selective. Se pot conexa solidarităţi lexicale (sinonimele, familiile de cuvinte), contrastele (antonimele), câmpurile semantice, variantele (formele flexionare), contextele. Citatele depăşesc în fiecare caz un vers, oferind astfel detalii mai largi despre contextul în care apare un cuvânt şi despre rezonanţele lui de semnificaţie într-un poem. Rareori (ca, de exemplu, la verbul „a căuta“) apar schiţele unor comentarii critice. Folosind materialul oferit şi clasificat de acest dicţionar în comparaţie cu altele (Eminescu, Bacovia, Fundoianu, deocamdată numai atât avem), putem realiza comparaţii externe, bazate pe situaţii lexicale şi hermeneutice foarte precise, cum ar fi: Târziul la Bacovia, Fundoianu şi Arghezi; Sensurile facerii la Eminescu şi la Arghezi (pornind de la verbul „a face“); Dulcele eminescian şi dulcele arghezian. Sugestiile unor teme de cercetare sunt deosebit de generoase pentru cine ştie să citească şi să valorifice dicţionarul de termeni arghezieni. Mai dau două exemple de aplicaţie posibilă: Reprezentările corpului şi sensurile lor metaforice în poezia argheziană (faţă, cap, ochi, gură, ureche, mână, brâncă, deget, picior etc.); Cântecul sau farmecul sonor ca sinonime ale poeziei (a cânta, coardă, vioară, cobză, orgă, pian, psalm, biulbiul, adică privighetoarea etc., alte verbe, substantive, adjective, adverbe din aceeaşi sferă semantică). Valorificând propriul material lexical adunat în dicţionar, autoarea a realizat un excelent studiu hermeneutic, Modalităţi de numire a divinităţii în textul poetic arghezian, publicat în Philologica Banatica, nr. 2 din 2013. Iată cea mai bună demonstraţie că un astfel de dicţionar, limitat lexicografic, nespeculativ, poate fi utilizat şi trebuie utilizat în studiul hermeneutic sau studiul stilistic ori de altă natură. E păcat să rămână literă moartă, într-un fond pasiv, când oferă atâtea deschideri. El este o treaptă solidă pentru cercetări mai complexe, cu un orizont atractiv şi o perspectivă nelimitată.
Dicţionarul de termeni arghezieni, realizat de Simona Constantinovici cu dăruire şi profesionalism, poate constitui un imbold, o sursă de regenerare atât pentru studiul poeziei argheziene, cât şi pentru reconstrucţia încrederii în posibilităţile stilisticii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper