„Lebăda Basarabiei“: din nou despre cavalerul Stamati

Un articol de ALEXANDRU DOBRESCU

P. V. Haneş era de părere (şi destui i-au îmbrăţişat opinia) că obiceiul lui Stamati, „condamnat astăzi, de a ascunde numele autorilor după care a tradus“ (Scriitorii basarabeni, ediţia a II-a, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1936, p. 196), nu era fără legătură cu disputa din epocă între, pe de o parte, cei ce dăduseră curs heliadescului îndemn: „Nu e vremea de critică, copii; e vremea de scris, şi scriţi cât veţi putea şi cum veţi putea!“ (Asupra traducţiei lui Omer), prin care primeau necondiţionat drept de existenţă literară nu doar lucrările originale, dar şi traducerile, prelucrările şi adaptările, şi, pe de altă parte, cei ce subscriseseră declaraţia de război a Daciei literare la adresa „maniei primejdioase“ a imitaţiei şi a traducerilor: „vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original“. Mi se pare, totuşi, că P. V. Haneş exagera efectele imediate ale recomandărilor lui Kogălniceanu, temperate, la urma urmelor, de o înţeleaptă notă de relativitate: „vom prigoni cât vom putea“. E cam greu să ţi-i închipui pe numeroşii autori de traduceri, imitaţii, prelucrări şi adaptări din epocă ruşinaţi peste noapte de avertismentele unei publicaţii cu o circulaţie destul de restrânsă (care – pe deasupra – nu-şi putea apăra de „mania primejdioasă“ nici măcar propriile pagini), îndreptându-şi subit toate resursele de energie în direcţia simulării, de dragul ei, a unei explozii de originalitate prin omiterea numelor autorilor traduşi, adaptaţi, prelucraţi ori imitaţi. Dar, chiar dacă lucrurile se vor fi petrecut aşa cum şi le imaginase Haneş, „ruşinarea“ lui Stamati, evidentă încă de pe la 1830, ar trebui privită, de nu ca o premoniţie, măcar ca efectul avant la lettre al unei directive culturale ce avea să prindă contur peste un deceniu.
Realităţile sunt întotdeauna mai simple decât îşi închipuie istoricii literari, înclinaţi să le caute explicaţia în acţiunea factorilor exteriori, însă nesocotind lucrarea – e adevărat că imperceptibilă, dar constantă şi sigură a – dispoziţiilor lăuntrice. Dacă Stamati a excelat – cum atâţia dintre poeţii noştri afirmaţi în primele decenii ale veacului al XIX-lea, de la Conachi până la Donici – în traduceri şi imitări, dacă, mai mult, peste uneori declarata ostilitate faţă de plagiari, a căzut el însuşi cu brio în acest păcat („dacă se poate numi pacat“), pricina e de căutat în natura talentului propriu şi în prea omeneasca ambiţie de a-i depăşi limitele. Nimic nu ne îndreptăţeşte să ignorăm faptul că trecerea sub tăcere a autorilor şi operelor din care se înfruptă e, în cazul său, cvasipermanentă, iar nu capriciu de moment, având soliditatea unui principiu de conduită, călcat, sub presiunea împrejurărilor, numai în câteva rânduri. El funcţionează fără cusur şi în momentele dramatice ale existenţei, inclusiv al morţii soţiei, ce ar presupune, nu-i aşa?, exprimarea nemijlocită, fără intermediari, a sentimentelor proprii, din care pricină atâţia exegeţi, de la Bogdan-Duică la G. Călinescu, s-au lăsat furaţi de aparenţe. Cruceliţa soţiei mele şi Aducerea-aminte, abundând în detalii ce pot trece drept personale, sunt „sincere“ cât pot fi de sincere nişte traduceri după meditaţiile a XXII-a (Le crucifix) şi a IX-a (Souvenir) de Lamartine. Subiectivă rămâne alegerea textelor în funcţie de culoarea circumstanţelor. „Toi, que j’ai recueilli sur sa bouche expirante/ Avec son dernier souffle et son dernier adieu,/ Symbole deux fois saint, don d’une main mourante,/ Image de mon Dieux!“, îşi începe Lamartine meditaţia. Iar Stamati îi stă aproape ca o umbră: „O, cruceliţă sântă! eu plângând te-am luat/ De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare,/ Simbol dumnezeirei, de ea mie lasat,/ Să-mi fii mângăitoare“. Întâia strofă din Souvenir-ul lamartinean („En vain le jour succède au jour,/ Ils glissent sans laisser de trace/ Dans mon âme rien ne t’efface,/ O, dernier songe de l’amour!“) curge impecabil în Aducerea-aminte: „În zadar o ziuă după alta trece;/ Şi perind ca umbra nu lasă nici urmă;/ Din sufletu-mi însă nu se poate şterge/ A înamorării visul de pe urmă“.
Lamartine se numără, de altminteri, printre lecturile favorite ale lui Stamati, căci traduce într-ascuns, botezând-o Nemernicul, şi prima meditaţie, L’isolement (care, în paranteză fie zis, topeşte laolaltă frânturi din versurile a nu mai puţin de trei poeţi: Nicola Germain Léonard, La Harpe şi chiar Chateaubriand): („Souvent sur la montagne, à l’ombre du vieux chêne,/ Au coucher du soleil, tristement je m’assieds; Je promène au hasard mes regards sur la plaine,/ Dont le tableau changeant se déroule à mes pieds“; „Adeseori pe munte, sub un stejar bătrân,/ Când soarele apune, şed sub el întristat,/ Privind sub mine câmpul, în acel menunt lin,/ În felurimi de forme întins şi răsfăţat“), şi meditaţia a III-a (Sapho), şi pe a X-a (A El***), adaptată Iubitei A***, şi începutul celei de a XXXV-a (Le papillon), devenită Ce este fluturul, şi Hymne de l’enfant à son réveil, numită Rugăciunea copilului, şi – sub titlul Timpul trecut – cunoscutul Le lac (a cărui invocaţie: „O Temps, suspends ton vol!“ este o fidelă reminiscenţă din Ode sur le temps de Antoine Léonard Thomas, după cum emistihul „l’océan des âges“ vine direct din pomenitul Nicola Germain Léonard). Deşi ar merita transcris în întregime pentru frumuseţea tălmăcirii, reproduc numai trei strofe din Timpul trecut, precedate de corespondentele lor în textul francez: „Ainsi, toujours poussés vers de nouveaux rivages,/ Dans la nuit éternelle emportés sans retour,/ Ne pourrons-nous jamais sur l’océan des âges/ Jeter l’ancre un seul jour?// O lac! l’année à peine a fini sa carrière,/ Et près des flots chéris qu’elle devait revoir,/ Regarde! Je viens seul m’assoir sur cette pierre/ Où tu la vis s’asseoir!/ <…> «O temps, suspends ton vol! et vous, heures propices,/ Suspendez votre cours/ Laissez-nous savourer les rapides délices/ Des plus beaux de nos jours!»“. Stamati traduce precum urmează: „Împinşi fără-încetare spre liniştit liman,/ În etern întuneric perim delaolaltă,/ Şi nu se poate oare pe-acest etern noian/ S-aruncăm ancora vreodată?// O, lacule senine, un an nu s-au plinit,/ Şi lâng-a tale ţărmuri ce dorea ea să vază,/ Acum vezi că şed singur pe-ace piatră mâhnit,/ Pe care ea iubea să şază.// <…> «O, timpule, mai stăi, nu trece, şi voi, oare plăcute,/ Al vostru curs popriţi,/ Lasaţi-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,/ Mai staţi, nu le opriţi!»“.
Unele din aceste poeme lamartiniene atrăseseră şi atenţia lui Heliade, care le-a tradus şi tipărit – cu indicarea autorului – înaintea lui Stamati, în Curierul Românesc, în Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de Lamartin şi, apoi, în Curs întreg de poésie générale. Atâta doar că versiunile produse de acesta, incomparabil mai greoaie, au numai meritul istoric al întâietăţii. Iată renumita strofă din Le lac în interpretarea heliadescă: „O, vreme! opreşte-ţi zborul;/ Ceasuri blânde-ascultătoare,/ Opriţi cursul vostru, staţi!/ A zilelor mai frumoase/ Plăcerile fugătoare/ Lăsaţi să le gustăm, lăsaţi!“
Hugo l-a ispitit în taină pe Stamati cu Le Sylphe, devenit în adaptarea românească Zburătorul la zebrè, cu Pour les pauvres (Pentru saraci), din care reţinem aici numai prima strofă şi destul de corecta ei tălmăcire („Dans vos fêtes d’hiver, riches, heureux du monde,/ Quand le bal tournoyant de ses feux vous inonde,/ Quand partout à l’entour de vos pas vous voyez/ Briller et rayonner cristaux, miroirs, balustres,/ Candélabres ardents, cercle étoilé des lustres,/ Et la danse, et la joie au front des conviés“; „Când iarna petreceţi bine voi, avuţilor slăviţi,/ Când daţi baluri strălucite, mii de lumini aprinzând,/ Când în a voastre palaturi cu îngâmfare priviţi/ Cristaluri, oglinzi, faiansuri, rază de foc slobozind,/ Policandrele şi lampe ca comeţii arzători,/ Şi pe-a salelor parcheturi sprintenii dănţuitori“), cu Les chants du crépuscule, episodul al XVII-lea, ajuns Cântecul Gafiţei (retradus în franţuzeşte, după apariţia în Dacia literară, de J. Vaillant), cu, în fine, amplul poem Les deux Iles, prefăcut de Stamati în Oda lui Napoleon I. Două insule, a cărei ultimă parte (Ce au rămas după dânsul) începe cu versurile: „De-au pierdut împărăţia, el două patrii mai are:/ A lui Anibal şi Vasco mările cele faimoase,/ În care-a lui fantomă când străluceşte, când moare“, devotate ambasadoare ale originalului: „S’il perdit un empire, il aura deux patries,/ De son seul souvenir illustres et flétries,/ L’une aux mers d’Annibal, l’autre aux mers de Vasco“.
Nu e exclus, totuşi, ca Stamati să fi utilizat, cum presupunea E. Dvoicenco, şi poezia Napoleon (Cugetare) a lui Lermontov, cu care traducerea sa prezintă, mai ales în secvenţa penultimă (Umbra lui Napoleon), frapante asemănări (deşi s-ar putea ca amândouă să aibă aceeaşi obârşie). Iată, în versiunea cercetătoarei, textul poetului rus: „Nu rareori aude locuitorul acestor ţărmuri/ Minunatele povestiri ale pescarilor:/ Când se dezlănţuie furtuna şi huieşte/ Şi sclipeşte fulgerul şi tunetul răsună,/ O rază adeseori brusc luminează/ O umbră tristă, stând între stânci./ Marinarul, oricât de mare îi este frica,/ Poate să deosebească un nemişcat chip întunecat,/ Cu fruntea încruntată sub pălărie/ i cu două braţe strânse pe piept cruciş„. Şi Umbra… lui Stamati: „Deci şi păn-acum pescarii a insulelor aceste,/ Corsica, Sânta Elena, umblând cu luntrea pe marea,/ Zăresc pe-a lor stânci lumină, sau de fulger seninare./ Noaptea întru întunerec când furtuna clocoteşte, Şi li se pare aieve stând umbra posomorâtă, A împaratului slavei pe o stâncă înnegrită,/ Cu braţile pe piept strânse şi chitind la biruinţă…“
Scăldătoarea unei cucoane românce, în schimb, vine, pe furiş, din Le bain d’une dame romaine (1928) de Alfred de Vigny, ce-şi are sursa directă în Sabine, ou la Matinée d’une dame romaine à sa toilette, à la fin du 1er siècle de l’ère chrétienne a clasicistului german Karl August Böttiger, tradusă în franţuzeşte de Clapier la 1813, deosebirile de original privind numai elementele de culoare locală. Ajunsă „cucoană româncă“, matroana romană a lui Vigny nu mai e ajutată de „une esclave d’Egypte“, ci de „o ţigancă fecioară“, se vede că rudă a celeilalte, căci e de „eghiptenească prăsilă“ (?), şi care, neavând la îndemână „l’acier pur du miroir“, îi ţine dinainte „o oglindă de cristal“. Evident, după ce iese din „feredeu“, „cucoana româncă“ se întinde în „crevat“, să fie masată de o „jupâneasă bătrână“ cu „spirturi de dânsa scoase din crini şi din trandafiri“. Autohtonizarea merge însă numai până la jumătatea drumului: alaiul ce-şi face de lucru împrejurul cucoanei numără, pe lângă ţiganca de pe malurile Nilului, alte trei fecioare, una greacă („une Vierge de Grèce“, în original), una franceză şi o a treia româncă („les Filles Latines“, la Vigny), ultima clătindu-i picioarele cu lapte („ses pieds sont lavés dans une vase de lait“) „în vas de marmur numită de greci porfir“ („dans l’ovale d’une marbre aux veines purpurines“), şi un grup de „tinere neveste“ („les Femmes de Milet“, la Vigny), ca la curţile împărăteşti; iar când e să adoarmă, cucoana nu visează la vreun boier chipeş din partea locului, ci „la un consul au gândit“. Consulul, cine nu pricepe?, i-a rămas în minte din Vigny: Pense au jeune Consul, et, rêveuse, s’endort. Şi, cum a semnalat N. Iorga (Un poet basarabean: C. Stamati, în Sămănătorul, 1906, nr. 27, p. 523), tot lui Vigny îi datorează Stamati Ascunsele cugetări ale lui Napoleon, traducere nemărturisită şi cu omisiuni a capitolului al V-lea (Le dialogue inconnu) al părţii a treia din Servitude et grandeur militaires.

Către sfârşitul vieţii, reputaţia de poet original a lui Stamati era, în Moldova, în Basarabia şi în Bucovina, foarte mare. Răspândindu-se, prin 1867, nu se ştie de unde şi cum, vestea că ar fi murit, cunoscuţii şi admiratorii s-au grăbit să deplângă pierderea. La Oradea-Mare, un Niculai Oncu avea să ţină, în cadrul Societăţii de lectură, o amplă şi emoţionantă cuvântare intitulată Trei morminte (în Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, 1867, nr. 7-8, iulie-august, pp. 162-170), în care evoca figurile şi meritele recent dispăruţilor Costache Stamati din Basarabia, Aron Pumnul din Bucovina şi Anastasie Panu din Moldova. Momentul cerea patetism şi oratorul era la înălţimea lui. Aşa că, după ce recita câteva versuri exprimând dorul de ţară al poetului, exclama: „Aşa cânta lebăda Basarabiei, Cavaleriul Stamati, aşa intona el pe coardele sale magice cântecul amorului de patrie!“. Şi în finalul oraţiunii funebre: „Au murit trei din cei mai iluştri bărbaţi ai timpului nostru, trei apostoli, trei profeţi. Când au murit, au suspinat şi suspinul lor a fost duios, în el a fost amestecată nespusa iubire de năciune. Şi ce au zis aceşti apostoli mari în clipa din urmă? Au zis: iubiţi-vă unul pre altul, iubiţi-vă năciunea şi patria, şi veţi fi mari! – Şi au trecut la nemurire. – Ei zac acum în mormânt, soarta nu-i mai alungă, ei dorm în pace, nimene nu-i conturbă, nici chiar aceia pentru cari au suferit, pentru cari au murit. O cruciuliţă fragilă însamnă locaşul lor etern, şi câte o boare tristă de sară trece suspinând preste colinioarele lor. Aşa odihnesc toate mormintele românilor mari. Dară, pentru Dumnezeu!, să nu uităm ce ne-au lăsat cu limbă de moarte: «Iubiţi-vă unul pre altul, iubiţi-vă năciunea şi patria, şi veţi fi mari, şi veţi fi glorioşi!» – Şi voi … «Dormiţi în pace, umbre, martirii românimii!»“
Pumnul se stinsese, într-adevăr, în ianuarie 1866 la Cernăuţi, iar Panu trecuse în lumea drepţilor în primăvara anului următor la Viena. Dar „lebăda Basarabiei“ era vie şi nevătămată. Însă dezminţirea ajungea la Cernăuţi abia când aproape toate colile Foaei, inclusiv acelea cu „articulul eşcelinte“ al lui Oncu, erau deja tipărite. Aşa că preşedintele Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, inimosul Georgiu Hurmuzachi, introducea în grabă, pe ultima pagină a ultimei coli, următoarea „împărtăşire autentică“: „«Lebăda Basarabiei» nu au cântat ultimul său vers, încă pluteşte pe oceanul poesiei sub bolta cea senină a ceriului, încă se bucură de lumina soarelui“ (G<eorgiu> H<urmuzachi>, Poetul C. Stamati, în Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, anul III, 1867, nr. 7-8, iulie şi august, p. 200). Nota mai informa că nefericita eroare nu era doar a publicaţiei bucovinene, ci a întregii prese româneşti, care „l-a prohodit şi cu solemnitate înmormântat“ pe Stamati vreme de jumătate de an.
Estimp, trecut de optzeci de ani, Stamati se pregătea să intoneze adevăratul său „cântec de lebădă“, voluminoasa Musă Românească, ce avea să se tipărească peste un an la Iaşi. Un cântec însuşit în cea mai mare parte de la alţii, însă interpretat cu o măiestrie care era numai a lui.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper