Ironia ca răspuns imunologic

Un articol de Emanuel Modoc

Corina Croitoru, Politica ironiei în poezia românească sub comunism, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014, 242 p.

 

„Proteică şi cameleonică, având, ca Ianus, două feţe, această literatură pune astăzi o mare problemă: ea a avut, în chipul cel mai inextricabil, doi autori, unul, romancier, poet sau dramaturg, celălalt, cititorul, criticul, interpretul. Cenzura a făcut din ea rodul colaborării dintre ei. Altfel spus, numai citită într-un anumit cod, de către cititorul contemporan, ea îşi dezvăluia pe de-a-ntregul înţelesul. E o întrebare ce se va alege de toată această literatură când va dispărea cititorul ei avizat din anii ’60-’80“ (N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură).
Pentru cine se mai oboseşte să-i răspundă lui Nicolae Manolescu la bine-cunoscutele întrebări (post)apocaliptice, volumul Politica ironiei în poezia românească sub comunism poate fi cel mai recent demers critic ce vine să infirme teza inadaptării criticii noi la subiecte vizând literatura perioadei comuniste. Îndepărtându-se de veşnica patimă a criticii literare de altădată de a reitera, obsesiv, discuţia asupra talentului individual al unui scriitor, Corina Croitoru preferă studiul panoramic, cinstit şi excelent documentat al unei nişe lirice din literatura română: poezia ironică a perioadei comuniste. Autoarea se apleacă, în termenii lui Compagnon, asupra semnificaţiei poeziei ironice postbelice, nu asupra sensului acesteia. Mizele sunt, de altfel, îndrăzneţe, căci, pe lângă circumscrierea fenomenului poeziei ironice în spaţiul literar românesc din perioada comunistă, se doreşte înaintată „ipoteza circumscrierii unei paradigme a ironiei etice în poezia acestei perioade, ca modalitate particulară de angajare a unui număr deloc neglijabil de poeţi în raport cu contextul istoric căruia ii aparţin“. Proiectul exegetic al Corinei Croitoru vine în siajul noii tendinţe critice de a respinge judecata impresionistă în favoarea studiului contextual pentru a profila un fenomen poetic prea puţin abordat în studiile de specialitate. Astfel, Politica ironiei în poezia românească sub comunism îşi depăşeşte propria miză, în măsura în care subiectul este, pe cât de interesant şi necesar ca studiu intern al literaturii române, pe atât de exploatabil ca resursă critică într-un proiect ce ar putea fi lesne înaintat spre o lectură în plan extern.
Ironie şi angajare
Reuşita acestei cărţi derivă din capacitatea Corinei Croitoru de a sintetiza informaţiile menite să explice atât contextul social, cultural, istoric şi politic în care ironia apare de-a lungul timpului, cât şi istoria unui concept iterat pe parcursul a două milenii. Astfel, într-un preambul teoretic ce acoperă doar o treime din carte, autoarea reuşeşte să sintetizeze, într-un discurs nelipsit de carismă stilistică, istoria ironiei, de la emergenţa în Antichitatea greacã, la propagarea acesteia, pe filieră retorică, în Evul Mediu, apoi la recuperarea (în Renaştere) şi, în sfârşit, la revigorarea ei prin discursul filosofic şi prin poezie (în Romantism). Momentul cel mai important al revirimentului ironiei are loc însă în secolul XX, când apare „virajul etic“ al poeziei moderne. În această perioadă, atitudinea ironică a poeziei echivalează cu o atitudine morală, deci angajată: „Scriitorii au descoperit în ironie formula echilibrului ideal între spus şi nespus, între ofensiva etică şi refugiul în estetic, fiindcă ironia nu numai ca are o margine evaluativă, dar este ea însăşi o margine, o frontieră semnificantă“.
Pornind de la această teză a angajării poeziei secolului XX în praxisul social, Corina Croitoru identifică, în cazul poeziei româneşti postbelice, „trei tipuri de angajare a poeziei faţă de prezentul istoric – angajarea în pofida acestuia (specifică poeziei reflexive), angajarea în vederea acestuia (exemplificată de poezia militantă) şi angajarea în relaţie cu acesta (proprie poeziei tranzitive)“. Sigur că, date fiind coordonatele poeziei româneşti sub comunism, o seamă de contradicţii ies la iveală atunci când terenul prăpăstios al literaturii postbelice oferă puţine momente de acces către adevăr. Unde îşi au locul, în acest peisaj, poeţii generaţiei războiului? În ce măsură putem vorbi despre poezia şaizecistă ca fiind angajată în proiectul „poetic“ ironic? Cât de ironică e, până la urmă, poezia disidentă a anilor ’70, din moment ce masca ironiei e înlăturată prin însăşi asumarea poziţiei de disidenţă? Corina Croitoru răspunde tuturor acestor întrebări şi, oferind un exemplu de close reading de invidiat, caută în interstiţiile reţelelor lirice elementele marelui desen de pe covor al poeziei postbelice româneşti. Astfel, în privinţa generaţiei războiului, autoarea ne oferă un studiu excelent despre opţiunile ideologice ale unor poeţi precum Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu sau Nina Cassian, la care angajarea poetică ţine de raportarea acestora cu realitatea celui de-al Doilea Război Mondial. Actul poetic militant împotriva războiului al acestor autori nu se încheie odată cu concretizarea „păcii socialiste“, ci va fi substituit cu atacuri ironice anticomuniste prin virajele poetice din anii ’70. În acest caz, poezia lui Geo Dumitrescu pare să realizeze, potrivit autoarei, „o buclă completă: ea se angajează prin ironie împotriva războiului, apoi militant în favoarea comunismului pentru a se reangaja, în fine, prin ironie împotriva acestuia din urmă“. Tardivi în privinţa reangajării poetice, poeţii generaţiei războiului sunt ei înşişi exponenţii unei „ironii tragice“, căci, decepţionaţi de eşecul utopiei socialiste, ajung să se reangajeze poetic într-un mod „neloial“ în faţa cauzei politice, dar fidel în continuare realităţii.
Între reflexiv şi tranzitiv
O simptomatologie la fel de interesantă este realizată şi în discuţia despre poezia şaizecistă, un caz la fel de bizar cu cât, având o osatură profund reflexivă, această poezie nu ar părea să favorizeze inserţiile ironice la fel de bine precum poezia tranzitivă a generaţiei războiului. De altfel, autoarea observă, despre poeţii generaţiei ’60 că, „afirmaţi în anii «dezgheţului» ideologic, poeţii şaizecişti vor exploata ironia etică generând o situaţie contradictorie în măsura în care acest tip de ironie este (…) incompatibil cu lirismul“. În acest peisaj, dintre opţiunile de autori ale Corinei Croitoru rămân Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu şi Nicolae Prelipceanu. În cazul lui Marin Sorescu, autoarea constată, în linia ideii de „écart tranzitiv“ discutat de Cosmin Borza în Marin Sorescu. Singur printre canonici, aşa-numita abatere de la normele lirice reflexive prin care acesta trece „testul ironiei etice“. Este vorba, aşadar, de dominanta tranzitivă a poeticii lui Sorescu, care, prin coborârea ei în cotidian, prin spiritul ludic-ironic şi prin asumarea poziţiei parodice, ajunge să se îndepărteze de neomodernism, deconstruind nu convenţiile sociale, ci convenţia literară. Ironia poetică se situează, în privinţa acestui autor, la nivelul „sorescianismului“ său, identificabil în volumele de început. Angajării, în cea mai mare măsură principiale, a poeziei reflexive şi angajării militante în vederea concretizării prezentului istoric i se opune poezia tranzitivă, aflată mereu în raport cu prezentul istoric şi în interiorul căreia ironia face casă bună: „Angajarea poeziei tranzitive în relaţie cu evenimenţialul devine, în prezenţa ironiei etice expuse anterior, o angajare critică, actualizarea contextului socio-istoric în scriitură este dublată spontan de o evaluare a acestuia“. Astfel, în cazul poeţilor generaţiei ’70, excesul de ironie este echivalent cu atacul disident. Dacă, bunăoară, Mircea Dinescu a refuzat să adopte postura confortabilă a ironiei poetice pentru a dinamita establishment-ul social, a fost datorită unei exasperări colective, a unui răspuns imunologic (împotriva unui sistem opresiv) ce şi-a atins limitele toleranţei: „Renunţarea la atacul ironic în favoarea actului disident va evidenţia nu doar nivelul redus de toleranţă al poeţilor deceniului opt faţă de contextul politic al vremii, ci şi indicele alarmant al exasperării generale“.
Utilizată preponderent ca mecanism defensiv împotriva unei societăţi coercitive, ironia e „nu doar un implicit imposibil de semnalat la modul explicit, (…) cât şi un implicit greu de condamnat la modul explicit“. Poezia ironică judecă, dar nu dinamitează. Evaluează, dar nu tranşează. Riscul, de altfel asumat, al acestei poezii este cel de a pierde în valabilitate estetică ceea ce câştigă în favoarea transmiterii unui mesaj eficace şi imediat în interiorul propriului prezent istoric. Prin această reconstrucţie a contextului socio-politic în care poezia românească de factură ironică s-a dezvoltat, autoarea furnizează un model de studiu critic echilibrat ce (re)aşază acest subgen poetic într-un loc cu prisosinţă meritat în istoria literaturii române.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper