Între eternitate şi efemer

Un articol de Maia Ciobanu

E imposibil să nu observi schimbările rapide pe care mediul social actual le operează asupra mentalităţilor noastre. În lumea artei a explodat industria de divertisment, desensibilizarea culturală este mascată de o pretinsă „democratizare“ a opţiunilor în domeniul cel mai impropriu egalitarismului; oportunismul şi cinismul manipulărilor fac ravagii.
Reacţiile temerarilor care refuză să înlocuiască arta cu produsul comercial merită cu atât mai mult atenţia noastră cu cât  diversitatea propunerilor estetice este mai mare. În acest context, personalitatea insolită şi controversată a compozitoarei Irinel Anghel, aflată într-o evoluţie care o configurează actualmente ca „artist multifuncţional“, este relevantă pentru modificările de rol a ceea ce continuăm să numim Artă şi Artist.
În 1997 apărea sub semnătura sa una dintre cărţile de referinţă asupra muzicii româneşti contemporane, Orientări, direcţii, curente ale muzicii româneşti din a doua jumătate a secolului XX, cu un punct de vedere clar afirmat: „pentru cei care mai cred în propria menire (deloc întâmplătoare), dialogul artistului este unul cu timpul, cu viitorul, cu posteritatea şi nu unul neapărat actual (s.n.), realizat în prezent cu mass-media sau cu publicul“.  În mod deschis, în mod direct, cu obişnuita sa francheţe, Irinel Anghel pleda pentru vocaţia autentică, independentă faţă de fluctuaţiile reacţiilor de moment, dar având certitudinea judecăţii de valoare a posterităţii. Creaţia sa era „o muzică organică, unitară, care nu punea mari probleme de receptare, dar lucra cu energii foarte puternice“ şi aparţinea unei prime perioade influenţate de profesorul său de compoziţie Octavian Nemescu. Ca şi acesta, I. Anghel puncta îndepărtarea accelerată a societăţii de spiritualitate, desensibilizarea artistică operată de cultura de masă promovată prin toate canalele media, în spectacole şi concerte – o realitate brutală care solicita reacţia artistului.
Un prim răspuns avea să fie formulat la intersecţia cu estetica onirică, suprarealismul, jocul realităţilor paralele ce avea să o ducă pe compozitoare spre o nouă abordare a sonorului (La Persistance de la Mémoire, Miro en Miroir, Povestea celor trei care au visat etc).
Avea să urmeze întâlnirea cu Alexandru Tocilescu, plonjarea în lumea spectacolului teatral (muzica pentru Elizaveta Bam), a improvizaţiei scenice – moment perceput ca o evoluţie transformatoare decisivă.
Experienţei sale de pianist şi director artistic al ansamblului Pro Contemporania  i s-a adăugat bucuria de a face costume, decoruri, de a regiza şi de a coordona spectacole. De aici, opţiunea pentru „un mod de a te antrena artistic pentru viaţă şi de a te antrena să îţi trăieşti viaţa artistic“ – numit performance-art. Irinel Anghel – fire de luptător, întotdeauna dispusă să se implice în lupta pentru o idee în care crede, a decis să se bucure pur şi simplu de propria sa imaginaţie, să lase frâu liber „ideilor bizare“, să păşească pe teritorii fără graniţe impuse, fără conflicte şi tensiuni, aşa cum îşi dorise şi reuşise, într-un alt fel, Mihai Mitrea Celarianu.
Aşa au apărut şi continuă să apară spectacole precum Magic (pentru pianist în interiorul pianului, chitară şi cântăreaţă ne-profesionistă în interiorul unui aparat de fitness), What’s Real? (performance experimental cu sculptură live pe acoperiş), Sound Cuisine (sound cooking experimental cu doi soundperformeri), Mr & Mrs Nobody (pentru doi soundperformeri) – teatru sonor în vitrină sau Your Highness – care mixează improvizaţia cu elemente de fusion, suprarealism, teatru muzical, happening, dans. Balanţa între luciditate şi intuiţie favorizează  inspiraţia de moment a creatorului-interpret, sensibilitatea, reactivitatea  publicului, ocolind determinismul partiturii: „Între compoziţie şi improvizaţie (fie ea muzicală sau multiartistică) eu încerc să ţin mereu un echilibru. E un echilibru între ce ştiu/doresc/prevăd şi ceea ce las să se întâmple în experienţă.“
Evoluţia de la o muzică simfonică precum Rinocerii – lucrare „cu valenţe de atractor energetic – o muzică cu centru de gravitaţie care adună într-o stare de consonanţă a disonanţelor toate elementele de limbaj“ la creaţiile de tip sincretic implantând „ciudăţeniile care pun probleme de înţelegere, de acceptare, lucrurile incomode pentru raţiune“ – s-a manifestat şi în luările de poziţie estetică, în abordările muzicologului care însoţeşte şi completează creatorul.
Astfel, Irinel Anghel publica în 2012 studiul Arta experienţială, care descria  imposibilitatea etichetărilor în cazul fenomenului „crossing borders“ bazat pe fuziunea diferitelor genuri/stiluri muzicale/vizuale/scenice, pe desfiinţarea graniţelor între creator şi interpret, artist şi public, control şi spontaneitate, tradiţie şi inovaţie. „Fenomenul ia amploare pe terenul experimentului şi artişti din toate domeniile îşi lasă creativitatea să treacă graniţe. El este caracterizat prin mobilitate fiind o artă în mişcare, prin instabilitate, interdisciplinaritate şi polispecializare artistică.“  (s.n.)
Acestă nouă poziţionare îngloba, spre deosebire de atitudinea din 1997, şi o evidentă neîncredere în perenitatea operei de artă. „Nu cred în eternitatea a nimic ce se manifesta aici în formă – îmi explica I.Anghel într-un email. Şi practic non-ataşamentul de aceste forme, pornind de la propriile mele creaţii cărora le dau drumul de îndată ce am terminat reprezentaţia. Eu nu mai repet proiecte. Am mereu nevoie de ceva nou, de altceva.“
E o vizibilă schimbare de atitudine, schimbare care s-a produs, după cum recunoaşte Irinel Anghel, observând reevaluările unei societăţi postculturale şi descoperind în acelaşi timp propriile schimbări interioare. „În mod clar se schimbă sistemele de valori în artă. Şi nu numai în artă. În societate, în relaţii, în familie. Dar acum vorbesc despre artă. Am simţit asta cu mult timp în urmă, dar târziu am avut curajul să o recunosc, făcând treptat ceea ce simţeam nevoia să fac şi nu ceea ce învăţasem să fac. Dacă ai senzorii deschişi, activi, nu ai cum să nu percepi această transformare profundă, care atinge esenţa, motivaţia actului artistic.“
Acel „altceva“ pe care îl tentează nu vizează o revoluţie artistică, ci ţine mai degrabă de o necesitate interioară necontorizabilă. „Nu ştiu dacă aduc ceva nou. Nu am toate informaţiile asupra a tot ce se întâmplă în lume. E şi imposibil. De aceea, neavând toate informaţiile, cu toţii vom trăi cu aceasta incertitudine. Dar pe mine nu mã deranjează să nu ştiu. Important e pentru mine să îmi aduc mie ceva nou mereu (s.n.), să încerc lucruri pe care nu le-am mai încercat, să mă extind atât cât e posibil, rămânând autentică.“
Proiectele sale preferă spaţiile aşa-numite „neconvenţionale“, în tentativa de a capta un public care nu mai cumpără bilete la Operă şi la Ateneu, un public pentru care Bach a murit demult, un public care nu gustă nici Simfonia a IX-a, nici avangarda anilor ’60-’70 şi pentru care există numai timpul prezent.
E cu siguranţă un demers temerar, un demers ce poate părea inutil, absurd, suspect chiar.
Şi totuşi…
Evident că, spre deosebire de societatea actuală, Irinel Anghel nu are cum renunţa la memoria sa culturală şi nici nu cred că şi-a propus acest lucru. Eforturile sale de a anula graniţele dintre arte, genuri, stiluri nasc în cele din  urmă o altfel de sinteză a acestora, aşa încât, paradoxal, ea vizează o renaştere a conceptului artistic. Spectacolele sale au succes şi atrag publicul unei noi nişe, cea a tinerei generaţii „avertizate“, disponibilă unui anume nonconformism ce micşorează spaţiile separatoare dintre artişti şi spectatori. Publicul este încurajat să ia parte la evenimentul artistic, să-şi manifeste sensibilitatea şi imaginaţia, să reacţioneze. Demersul artistei este cel al unui bun pedagog, iar renunţarea la aroganţa celui care pretinde a definitiva un opus perfect, coborârea de pe podium, toate acestea sunt menite să descopere creativităţile latente ale celor ce privesc-ascultă, toate acestea au, pe bună dreptate, un ecou pozitiv.
Irinel Anghel face parte dintre foarte puţinii compozitori care au refuzat pasivitatea şi autocompătimirea în faţa „vremurilor“, propunând soluţii care să le salveze în mod autentic creativitatea, propria existenţă artistică şi capacitate de comunicare.  Remarcabilă ca atitudine, poziţia sa rămâne aparte într-un context profesional în care, de la mic la mare, prea mulţi şi-au dizolvat încrederea în propria vocaţie şi au înlocuit-o cu „realismul“ carierei argumentate de numărul de lucrări, premii şi funcţii.
De aceea, evoluţia artistei, răspunsurile pe care le dă pe traseul unei creaţii sensibile la schimbare, ne apar ca deosebit de percutante.
„Nu mai este important să demonstrezi ce ştii, ci să te arăţi, să relaţionezi. Arta vie, arta activă este cea care ia locul meşteşugului, meseriei artistice. Şi pentru arta vie, perfecţiunea nu e interesantă, pentru ca nu e autentică… Nu mă interesează sa fiu un artist virtuoz, măiestru, un şlefuitor perfecţionist… Experienţa artistică ia locul spectacolului.“
Criza spirituală şi morală fără precedent a societăţii actuale cerne fără drept de apel autenticitatea talentului, repoziţionează adevăruri, spiritualitate, emoţii. Important este curajul, dar şi valabilitatea unei propuneri artistice, capacitatea acesteia de a surmonta atitudinea postculturală care copleşeşte mediul în care încercăm să vieţuim şi să rămânem noi înşine. Certificatul se poate cere şi se poate da în prezent, în viitor… Într-o societate care nu mai mizează pe eternitate există soluţia de a trăi aici şi acum:
„Nu mai ştiu ce sunt. Mi-am pierdut definiţia şi rând pe rând toate identităţile pe care le-am testat – pianistă, compozitoare, organizator, director de festival, muzicolog, artist interdisciplinar, performer, improvizator… în acest moment habar nu am ce sunt… graniţele există probabil pe undeva, dar nu ştiu cum se numeşte teritoriul… artă? viaţă? realitate? imaginaţie?… Daca mă deranjează? Nu cred. Mă simt bine. Doar că nu mă pot prezenta în vreun fel anume, nu pot descrie ce fac într-un mod anume, nu mă pot măsura în unităţi cunoscute… E ca o moarte continuă din care iese mereu altceva, din ce în ce mai greu de definit.“
Irinel Anghel propune disponibilitatea la transformări, experienţa continuă a „ceea ce se întâmplă“, gustul pentru incertitudine, pentru efemer. O face cu bucuria de a se reinventa şi de a ne propune şi nouă sã ne reinventăm. O face, mai ales, fără să interzică altora dreptul de a crede altfel, fără să-şi imagineze că universul său este singurul disponibil.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper