Intertexte în arta de consum

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

Contrar a ce se crede de către unii, literatura de consum deţine un ridicat coeficiente de inter- şi metatextualitate. Mă opresc asupra cazului literaturii detectivistice. Evoluţia genului este un fapt nu atât individual-calitativ (căci nu se poate considera că romanele Agathei Christie ar fi inferioare celor care le urmeazã), cât sistemic. Cine scrie roman poliţist trebuie să cunoască istoria genului şi să o ia în considerare, aşa cum un jucător de şah profesionist cunoaşte un larg repertoriu de deschideri, poziţii şi finaluri. Detectivii fac adesea referiri unul la altul. Sherlock Holmes al lui Conan Doyle îi judecă dispreţuitor pe Auguste Dupin al lui Poe („un tip inferior”) şi pe Lecoq al lui Gaboriau („un cârpaci mizerabil”); de asemenea, în A treia fată (1966), Hercule Poirot „tocmai îşi terminase magnum opus, o analiză a marilor scriitori de ficţiune poliţistă, îndrăznise să vorbească caustic despre Edgar Allan Poe, îşi exprimase nemulţumirea faţă de lipsa de metodă sau ordine în efuziunea romantică a lui Wilkie Collins”; Maurice Leblanc îl ia peste picior pe Sherlock caricaturizându-l în persoana detectivului Herlock Sholmes, o pradă facilă pentru Arsène Lupin etc. Însă, spre deosebire de şah, odată făcută o descoperire în interiorul genului, ea nu va putea fi repetată decât cu riscul autodescalificării. Mai mult ca în cazul oricărui alt gen, autorul trebuie să ştie că cititorul ştie că el trebuie să ştie – şi aşa mai departe. Dacă autorul X va recurge la ingeniozitatea Y, în următorul roman Y va fi integrată şi depăşită într-un fel sau în altul. De pildă, după trucul „naratorul este criminalul” din cel de al patrulea roman al său, Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?, Agatha Christie a mai recurs la el în cel puţin două ocazii, însă crescându-i complexitatea astfel încât cititorii să poată fi păcăliţi din nou.
Însă nu întotdeauna intertextualitatea e de bun augur. O dovedeşte scandalul recent dintr-un alt gen al artei de consum, benzile desenate. Este vorba despre universul lui Batman – Omul-Liliac, Cavalerul Întunecat ş.a.m.d. Pentru numărul 41 al seriei Batgirl, ţinând de acest univers (Batgirl este aliata lui Batman), artistul grafic Rafael Albuquerque propusese o copertă în care Batgirl apărea abuzată de Joker, unul dintre negativii cei mai răi din Gotham. În intenţie, coperta era un citat-omagiu dintr-un roman grafic din anii ’80 aparţinându-i marelui Alan Moore. Deşi, la Moore, Batgirl o păţise  mai rău (violată de Joker, sfârşise într-un scaun cu rotile), fanilor şi fanelor Femeii-Liliac le-a păsat prea puţin de această precedenţă ilustră. Ei s-au arătat oripilaţi de ipostaza umilitoare în care apare supereroina lor preferată. Cu atât mai mult cu cât lumea comicsurilor este dominată de bărbaţi şi la nivelul cititorilor, şi la cel al personajelor: umilirea lui Batgirl, una dintre rarisimele protagoniste în acest univers adesea misogin, a fost suprareceptată drept ceva cu o bătaie mult mai adâncă decât ar putea părea la prima vedere. În cele din urmă coperta a fost retrasă – artistul însuşi, speriat de reacţia de pe platformele de socializare, a cerut asta studiourilor DC Comics, negând în acelaşi timp că ar fi vorba de vreo cenzură.
Onoarea Femeii-Liliac a fost salvată in extremis. Însă bietului Joker nu i se poate prevedea un viitor prea roz: în câţiva ani, oricât de rău s-ar da, mâna păpuşarilor lui corecţi politic nu-i vor permite să lezeze decât cel mult muşte şi ţânţari, la fel ca un flacon de Raid.

Later edit:

În textul de mai sus a fost emendată confuzia între Batgirl și Catwoman care se strecurase într-o primă versiune apărută, vai, în ediția print. (M.I.)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper