Inimă rece

Un articol de Valeriu Gherghel

Stră-stră-strănepotul lui Petruşka (aţi citit Suflete moarte de Gogol?) nu poate fi altul decât Benedikt, personajul principal din romanul Tatianei Tolstaia, Zâtul.
Petruşka citea ca să pară un domn, ca să se ridice în propriii săi ochi. Benedikt citeşte împins de instinct. Nu doreşte să fie văzut ori admirat, nu-i plac musafirii. Vrea să rămână singur. În deosebire de Petruşka, el nu are nicio vanitate. Nu-l ispiteşte nobleţea. Îi uneşte altceva, în schimb. Amândoi citesc absolut orice, în dezordine, haotic. Nu sunt în stare să aleagă, să judece, să discrimineze, nu pot face o ierarhie în mulţimea cărţllor, nu simt bucuria clasificării, citesc plat, neutru. Totul li se pare la fel de preţios şi la fel de insignifiant. Până la urmă, nu-i aşa?, o carte este o carte, nici mai mult, dar nici mai puţin de atât. Adică un obiect posedat, folosit, care-i deosebeşte de toţi ceilalţi (de nefericiţii care n-au cărţi), fără să le dea totuşi o identitate, o consistenţă, o adâncime.
Să ne oprim la Benedikt, el reprezintă un „caz“, Petruşka era doar un personaj secundar, un închipuit, un bufon. Aş observa mai întâi că Benedikt este un cititor în fiinţa căruia vechea „opoziţie“ dintre viaţă şi cărţi primeşte dintr-o dată un sens cu totul surprinzător. Devine, la nivelul cel mai de jos, fireşte, pur şi simplu identitate. Benedikt citeşte ca să trăiască (sumar) şi trăieşte ca să citească (la fel de sumar). În mintea lui, a trăi şi a citi, a citi şi a trăi semnifică unul şi acelaşi lucru: a achiziţiona cărţi (cu orice preţ, prin orice mijoace, prin crimă chiar) şi a le parcurge cu egal interes. Nu-l preocupă cărţile vechi decât în măsura în care nu le-a citit. De îndată ce le străbate, cad în afara interesului său. Benedikt nu reciteşte. Plăcerile lui nu durează. Vrea mereu titluri noi.
În cazul lui, a trăi şi a citi nu înseamnă prea mult. Trăieşte precar şi citeşte precar. Într-un sens, biografia lui Benedikt este bibliografia lui.
După ce se însoară cu preafrumoasa Olenka, fiica Sanitarului Şef, cititul devine unica lui ocupaţie, unica lui pasiune (termenul e impropriu, n-am găsit altul). Nu-l mai interesează nimic altceva. Uită subit de femeie. Renunţă la meseria de scrib. Nu mai iese din odaie, nu se mai scoală din pat, nu mai mănâncă, nu mai doarme, nu se mai uită pe geam, nu mai vorbeşte cu cei din jur, nu dă atenţie comentariilor, şuşotelilor, insinuărilor, răspunde la întrebări monosilabic sau nu răspunde deloc. S-a închis perfect în obsesia lui maniacală. S-a îndepărtat de oameni. De îndată ce are cărţi, harurile Olenkăi nu-l mai atrag.
Căsătoria îmi aminteşte de basmul lui Wilhelm Hauff, Inimă rece. Benedikt nu vrea, în schimbul inimii sale vii, o sută de mii de guldeni, ca personajul lui Hauff, oricum, în orăşelul Fiodor-Kuzminsk, banul nu mai valorează nimic, el vrea o sută de mii de cărţi, vrea toate tipăriturile cu putinţă, lucrări ştiinţifice, reviste de specialitate, tratate filosofice (nu lipsesc Kant, Schopenhauer, Sartre), publicaţii de tot felul, broşuri din scoarţă de mesteacăn, ultimul avatar al cărţii. Nu contează tematica lor. Citeşte orice. Şi, pentru a obţine cât mai multe cărţi, Benedikt acceptă o inimă de piatră. Cărţile sunt mai presus de om. Posesia lor justifică orice fărădelege.
În fond, cu excepţia lor, nu-l mai preocupă nimic altceva. Citeşte neîntrerupt, pagină după pagină, carte după carte, fără să-i placă una mai mult (sau mai puţin) decât alta, fără să opteze, cu egală disponibilitate, cu egală bunăvoinţă, cu egală incomprehensiune: „stătea cu gura căscată ca să gândească mai cu spor şi tot nu pricepea“ (p.262). Nu meditează niciodată la ceea ce citeşte, pricepe tot (instantaneu), sau nu pricepe nimic (tot instantaneu). Nu-şi face o problemă dacă nu înţelege ceva, în fond, Benedikt e convins că înţelege, trăieşte cu această convingere şi, oricum, înţelesul nu reprezintă principala lui preocupare. Finalitatea lecturii este însăşi lectura. Semnificaţia acestei activităţi este însăşi activitatea. Nimic altceva nu contează. Benedikt vrea să citească, nu să priceapă. Important este să posezi cărţi, să întorci paginile una după alta, să urmăreşti cu privirea literele, enunţurile, paragrafele, să ajungi la ultimul cuvânt, la „sfârşit“. Cartea este, în primul rând, un obiect grafic, o succesiune de litere, o înşiruire de propoziţii. A citi înseamnă a epuiza succesiunea, a străbate enunţurile, a ajunge la punct, a închide volumul. Lectura este o activitate pur vizuală, deloc reflexivă.
În definitiv, cititor bun nu te naşti. Devii prin învăţare, prin exerciţiu, prin reflecţie, prin recitire. Benedikt nu reciteşte niciodată. Nu-i place. Îl plictiseşte: „Încercă să recitească din cărţile vechi, dar nu mai era acelaşi lucru. Nu mai simţea nicio emoţie, niciun freamăt, nicio anticipare. Ştia întotdeauna ce se întâmplă mai departe… Ochii îţi alunecă pe pagină şi ştii: o găseşte; îl prinde; se căsătoresc; o sugrumă; şi aşa mai departe“ (p.245).
Din păcate, nimeni nu l-a instruit cum să citească, care e rostul recitirilor. De altfel, în Zâtul, foarte puţini citesc. Până şi Fiodor Kuzmici, Mârzacul Suprem, este un analfabet. Cititul reprezintă un obicei vestigial. Benedikt ar fi putut cere ajutorul bătrânului Nikita Ivanâci, Fochistul Şef, păzitorul focului, păstrătorul tradiţiilor. Nu i l-a cerut niciodată. N-a fost curios ce înseamnă (ce însemna pe vremuri) a citi. A trăit cu siguranţa că ştie deja.  În fond, Benedikt nu citeşte din curiozitate, ca să afle un amănunt, un răspuns. Nu are întrebări. Nu citeşte nici de plăcere, ci dintr-o pornire mai degrabă iraţională. Nu pare să fie prea fericit. Ce-i drept, când n-are cărţi, suferă, este cuprins de urât, pleacă în căutarea lor, rătăceşte în van. Oamenii nu mai au cărţi: „Nimeni în jur. Nimic. Doar un viscol bisect în suflet“ (p.246).
Asemenea lui Petruşka, pe el îl atrage numai şi numai actul cititului în sine, operaţiunea pur mecanică de a citi, achiziţionarea volumelor, pipăirea lor, aşezarea cărţilor în teancuri, răsfoitul paginilor, foşnetul revistelor, rânduirea lor într-o magazie după un criteriu strict personal. Tot ce începe cu litera C, autori şi titluri, deopotrivă, se cuvine a fi pus sub litera C (a se cerceta ca model bibliografic eminent listele de la paginile 193-196). Rezultă o enumerare cu aspect dadaist, un amestec bizar de nume şi titluri: Benvenuto Cellini, Crizantemele Armeniei, John Cheever, Cipollino, Copacul fermecat, Ciuma, Cium – căminul popoarelor din Nordul îndepărtat, Ciukov, Chandrabhagneshaphandra Lal, volumul optsprezece etc.
Nikita Ivanîci îl avertizase, fără folos: „Nu ştii să citeşti cu adevărat, cartea nu-ţi este de niciun folos, nu e decât un freamăt, o culegere de litere. Alfabetul vieţii, pe ăsta nu ţi l-ai însuşit“ (p.248). Altfel spus, Benedikt nu trăieşte cu adevărat, nici n-a început să trăiască.
Timpul trece, oamenii îmbătrânesc, frumoasa Olenka se plictiseşte de moarte şi îl înşală cu una dintre slugi (un fost Degenerat!), dar Benedikt nu este în stare să observe scandalul. Şi nici nu vrea. Nu are trăiri, indignări, gelozii, afecte. Nu-i pasă. Urmăreşte un singur lucru: să epuizeze biblioteca socrului, mulţimea cărţilor „arhetipărite“ din casa în care s-a mutat. Să isprăvească lista. Când o termină, după câţiva ani, este cuprins, fireşte, de urâtul „metafizic“. Se confruntă din nou cu „felosofia“. I se uită Zâtul în ceafă. Şi va ucide pentru a-şi procura alte cărţi.
Lectura lucrează, în cazul lui Benedikt, ca un drog: „<Când citeşti> ţi se usucă gura, îţi bate inima, ţi se înceţoşează ochii: nu vezi decât cartea, şi paginile ei se întorc, se întorc întruna. Ce se întâmplă în jurul tău nu vezi, iar dacă vezi, oricum nu are niciun sens! Sensul este acolo, în carte; numai ea e adevărată, vie, iar laviţa, taburetul, camera, socrul şi soacra, nevasta, ibovnicul său – ei nu sunt vii, sunt desenaţi! Sunt nişte umbre fugare!“ (p.257). Curioasă inversiune! Pasajul de mai sus ar avea un înţeles numai dacă Benedikt ar căuta (dacă ar şti să caute) cu adevărat viaţa din cărţi. Dacă ar socoti cărţile nişte fiinţe vii. Dar el nu înţelege diferenţa dintre viu şi mort, dintre viaţă şi lectură, nu ştie nici ce ar putea fi viaţa şi nici ce ar putea fi lectura.  Sub ochii lui cartea este, în definitiv, la fel de inertă şi uscată ca toate lucrurile şi făpturile enumerate de el: laviţa, taburetul, camera, socrul, soacra, nevasta, ibovnicul.
Pentru Benedikt, de la un moment înainte, a trăi înseamnă a citi, a străbate cu ochii un număr cât mai mare de cărţi, totalitatea lor, cercul lor, dacă ar fi cu putinţă. Dar pentru acelaşi Benedikt, a citi nu înseamnă a căuta un sens, a-ţi închipui, a medita. Pentru el, ca şi pentru bravul Petruşka, înaintea lui, a citi înseamnă literalmente a citi. Benedikt gândeşte tautologic. A înseamnă întotdeauna doar A. Dincolo de sensul literal (la care oricum nu ştie să ajungă), el nu poate să treacă. Să vedem un mic exemplu de interpretare rudimentară: „De ce se mai numeşte viaţa spirituală şi viaţă superioară? Deoarece cărţile se pun cât mai sus, la etajul superior, pe raft“ (pp.262-263).
În finalul romanului, după Revoluţie (adică după asasinarea Mârzacului Suprem, a lui Fiodor Kuzmici, Revoluţia constă în îndepărtarea unui singur om), găsim un Benedikt neschimbat, egal cu sine, mulţumit, vesel. Personajul descris magistral de Tatiana Tolstaia în Zâtul nu are evoluţie, chiar dacă a făcut aproape de unul singur o Revoluţie:
„Benedikt mânca prăjituri cu gem şi citea revista Creşterea cailor. Citea liniştit, cu plăcere: avea un întreg coridor cu reviste din astea, îi ajungeau pe o sută de ani. Citea din revistă, apoi un pic din Odiseea, apoi nişte Yamamoto, sau Corespondenţă din două colţuri, sau versuri, sau Îngrijirea încălţămintei din piele, sau Sartre – ce voia, aia citea, avea de toate aici, la îndemână…“ (pp.285-286).
Totul se află aici, la îndemână. Doar cititorul lipseşte…

P. S. Am citat din Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere de Luana Schidu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper