În vertijul milei şi al urii

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

O recunoaştem imediat pe Antoaneta Cojocaru datorită prezenţei sale gracile, din cale afară de expresive pe scenă. Caldă, sensibilă, cu o putere de muncă impresionantă, dăruită trup şi suflet meseriei, actriţa are darul să-i însufleţească pe ceilalţi. O să-mi spuneţi – şi nu sunteţi departe de adevăr – că acestea sunt calităţile inerente ale unui actor. Ceea ce o deosebeşte este ambiţia de a se perfecţiona continuu, şi nu singură, ci împreună cu colegii săi. Acum câţiva ani, Antoaneta Cojocaru înfiinţa un Laborator la „Bulandra“, în care îşi invita prietenii, actori sau colaboratori ai teatrului, să caute împreună noi mijloace de expresie. Nu un curs teoretic, ci unul cât se poate de practic. În cadrul său, actorii experimentează mai cu seamă la nivelul mişcării. Rezultatul se vede imediat în două spectacole. În Arlechino moare?, mişcarea reluată, nu rareori descompusă, figurează dominanta situaţiei şi culoarea temperamentală a personajului. Replicile se repetă ca într-o temă simfonică, mai ales că în anumite momente mişcarea pare generată de vocea solistei de operă prezente efectiv pe scenă.
Studiul dinamicii corpului a continuat şi în următorul spectacol al Laboratorului, Pescăruşul, în care cheia cehoviană a fiecărui personaj se modulează prin intermediul mişcării. Şi aşa, din coordonator al exerciţiilor în care actorii experimentează diferite tehnici, actriţa Antoaneta Cojocaru devine, cu fiecare nou spectacol, din ce în ce mai mult regizor. O demonstrează şi ultima sa creaţie, Cea mai puternică de Strindberg, la Teatrul de Comedie, spectacol în care evoluează alături de Mihaela Teleoacă.
În scena albă, complet vătuită (scenografia Vladimir Turturică), o femeie vine în seara de Crăciun la prietena sa. Aparent, pentru a-i deplânge singurătatea. Când plină de compasiune, când agresivă, fluturându-şi fericirea conjugală şi cadourile luate pentru soţ şi copil, ea încearcă să-şi convingă prietena să li se alăture de Crăciun. Sau, dacă tot nu reuşeşte să o scoată din muţenie, se străduieşte să obţină măcar o reacţie de la ascultătoarea sa opacă. Frământată, vulnerabilă, închisă în propria nefericire, aceasta va rămâne tăcută pe întregul parcurs al spectacolului. Tot ce exprimă personajul interpretat de Antoaneta Cojocaru o face cu ajutorul mişcării, al posturii şi al privirii ba distante, ba sfidătoare, ba ironice, ba rănite, ba neîncrezătoare. Oricum, în adâncă suferinţă. Între încercările vizitatoarei de a o scoate din marasm şi tăcerea înverşunată a gazdei, relaţiile dintre cele două femei care iubesc acelaşi bărbat (după cum publicul va afla abia spre final), se construiesc exclusiv la nivelul mişcării orchestrate de talentata Ioana Marchidan. Este un pariu al expresivităţii pe care actriţa şi regizoarea Antoaneta Cojocaru îl câştigă. Cele două femei se îndoaie ca nişte trestii apăsate, se ating, se apropie pentru a se distanţa iremediabil. Mişcarea scrâşnită construieşte încordare, încrâncenare, coliziune, sfârşind de fiecare dată în haloul disperării de care se înconjoară tăcuta femeie. Tăcerea ei îmbufnată, care lasă să se presimtă carnea vie a sufletului, tulbură şi deconcertează publicul.
Dar nici partitura interpretată de Mihaela Teleoacă, prietena obligată să vorbească pentru amândouă, să construiască întreaga poveste, să o acopere de sevă în atmosfera grea a lui Strindberg, nu este mai puţin impresionantă. În pledoaria vizitatoarei, stările extreme, contradictorii se derulează rapid, într-un carusel abrupt al emoţiilor, în vertijul milei şi al urii. Oricum, ambele personaje sunt actriţe, ceea ce face ca întinderea corzilor emoţionale pe game multiple, nu de puţine ori contradictorii, să fie mai mult decât plauzibilă. De la etalarea revanşardă a fericirii domestice în faţa prietenei cu care soţul o înşală la îngrijorarea umană, plină de compasiune pentru femeia singură şi suferindă de alături, Mihaela Teleoacă avansează ca pe muche de cuţit pe o paletă afectivă extinsă. Personajul pare să-şi fi recâştigat soţul prin răbdare şi înţelepciunea de a-i trece cu vederea vina. Cealaltă o ţine în corzi prin fragilitatea ei, prin empatie, dar şi prin culpabilitatea pe care i-o induce. Care dintre ele este cea mai puternică? Dacă vreţi să aflaţi răspunsul, mergeţi să vedeţi un spectacol plin de forţă, construit cu mijloace extrem de plastice. Merită!

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper