Harnicul popor român

Exista în copilăria mea o lozincă scrisă pe garduri, pe pancartele de pe marginea drumurilor, pe anumite clădiri. De câte ori o vedeam, rămâneam locului, buimăcită. „Trăiască harnicul popor român!“ se putea citi peste tot. Şi, deoarece copiii au acces la sensul prim al cuvintelor, nu înţelegeam deloc cum stă treaba. Adică celelalte popoare, care nu sunt la fel de harnice ca românii, să moară? Adică de ce unele popoare sunt mai harnice şi altele mai puturoase? Şi care anume sunt cele puturoase, care, potrivit îndemnului, nu aveau de ce să trăiască?

Locuiam în Ardeal, într-o zonă multinaţională. Te uitai pe geamul de la bucătărie, vedeai în curtea lui Balogh néni, cea cu patru copii şi cu soţul întors de pe front olog. Te uitai pe geamul de la dormitor şi vedeai în curtea unchiului Hermann şi a lui tante Irene. Balogh néni era de dimineaţa până seara numai o zdroabă. Alerga la curtea de păsări să le dea grăunţe, culegea ribizli din grădină şi făcea o zupă, întindea rufele la uscat, mesteca cu un melesteu fiertura pentru porc şi căra lăturile la îngrăditura godacului, le dădea copiilor de mâncare, îşi primenea bărbatul, cârpea hainele tuturor, aducea de la fântână găleţi de apă, pe care o încălzea în cazane şi-şi spăla seară de seară copiletul, într-o copaie numai aburi, din care ieşeau unui după altul strălucitori şi curaţi. Balogh néni era unguroaică. Si totuşi nu mi se părea deloc că ar fi fost puturoasă. Ba, din punctul meu de vedere, ea avea tot dreptul să „trăiască“, ca şi harnicul popor român, fiindcă muncea de-i mergeau fulgii.
De cealaltă parte a curţii, de cum se crăpa de ziuă, Hermann baci şi cu tante Irene deschideau uşile zăvorâte cu ţâţâni din fier şi intrau în atelierul de fabricat sfoară. Erau singurii care ştiau să facă sfoară cât ţinea valea Crasnei. Aveau în încăperea întunecată fel de fel de unelte, de spălat materialul, de dărăcit, de răsucit. Cu partea asta se ocupa tante Irene. Unchiul Herman ieşea din atelier cu o maşinărie înaltă, cu nişte roţi suprapuse, pe care le manevra cu piciorul, apăsând pe-o pedală. Introducea sfoara prin fel de fel de orificii, ba o îngroşa, ba o subţia, după cerinţă. Eu treceam gardul altal, adică dincolo, la ei, fiindcă mă trimitea bunica. „Du-te şi mai ascultă-i şi tu cum vorbesc, mai învaţă de la ei nemţeşte, că e bine să ştie omul mai multe limbi“. Pe la ora opt, în faţa porţilor lor, începeau să se oprească în şir căruţele. Veneau oameni până şi de peste muntele Plopiş să cumpere sfoară. Mai subţire, mai groasă. Nimeni nu ştia să facă una de o calitate mai bună. Nici un cumpărător nu rămânea fără marfă. Unchiul Hermann şi tante Irene erau nemţi. Nici despre ei nu mi se părea deloc că s-ar fi putut spune că erau puturoşi. Atunci de ce adică numai „harnicul popor român“ să trăiască?
Mi-am adus aminte de toate aceste istorii citind de curând un comentariu pe internet. Cred că, deşi te iau uneori frigurile, e bine din când în când să citim nu numai articolele, ci şi comentariile la care au dreptul „democratic“ toţi cei care au învăţat să apese pe butoanele computerului şi ca atare pot să-şi exprime punctul de vedere. Din articol ca din articol, dar în mod cert din aceste comentarii reuşeşti să-ţi dai seama care e „starea naţiunii“.
Comentariile care m-au inspirat se refereau la un articol despre situaţia Greciei. Situaţie care, pentru orice om care „simte“ politic, înseamnă de fapt că se zdruncină Europa din temelii. Noul guvern din Atena a avut curajul să spună ceea ce de fapt gândesc toţi cei care gândesc, că mai întâi e omul şi apoi e banul. Şi au avut curajul s-o spună răspicat, sprijinindu-se nu pe politikie, ci pe confruntare directă. Zilele cât s-au tot întâlnit miniştrii de finanţe din ţările europene au oferit material imagistic demn de studiat pe toate planurile existenţiale. Pornind de la profesionism şi expertiză economică. Care s-a dovedit că pot apărea şi în sud, nu numai în nord. Şi la oameni mai tineri şi plini de carismă, nu numai la boşorogi sau tipi cu facies îngheţat. S-a întrevăzut astfel posibilitatea ca pentru soluţionarea crizelor financiare care zguduie continentul să existe şi o a doua soluţie. Iar această soluţie poate fi exprimată şi cu curaj, nu numai cu slugărnicie. De nişte oameni cu stil diurn, în cămăşi şi fără cravată, nu numai de cei pe care ne-am învăţat să-i vedem învârtind finanţele lumii în ţinute de mort. Dacă citeşti presa internaţională vezi cum de la un ziar la altul, de la o orientare la alta, faptele prezentate diferă. Printre domnii cu manşete a apărut stânga radicală. Şi dreapta nu poate să reziste la nici o înfrângere. Iar atunci când este pusă în faţa unei alternative, simte cel puţin nevoia să mângâie cu condescendenţă pe cap. Culmea este că până şi titlurile articolelor dovedesc acest lucru. Ţările europene, se spune, şi Grecia. Poftim? Sau miniştrii de Finanţe din ţările europene şi Grecia. Poftim? Dar Grecia unde e aşezată, de vorbim despre ea ca şi când ar fi după casă? Există o infinită superioaritate pe care i-a dat-o Europei de nord colonialismul, fascismul şi planul Marshall. Omul deştept care e doamna Merkel simte acest lucru şi ştie că nu poate pierde. Pare cea care cumpăneşte cel mai bine lucrurile, fiindcă înţelege despre ce este vorba. Şi ştie că riscul cu grecii e mare. Grecul nu-i neam de slugă. Ia să vedem însă ce înţeleg „comentatorii“ articolelor de pe internetul din România. „Puturoşii de greci!“. Poftim? „Să-i zvârlim din Europa!“. Poftim? Adică ce poftim, e limpede că într-o altă ediţie, avem acelaşi text, adus de data asta la zi. Nimic altceva decât tot „Trăiască harnicul popor român!“, doar că atunci priveam zâmbăreţi spre Est, la fratele de la Răsărit, pe când acum privim zâmbăreţi spre Vest şi ne lăţim zâmbetul până peste Ocean.
Scriu cu durere aceste lucruri, fiindcă în Grecia trăim o criză umanitară. Şi ţin minte cum s-au purtat grecii când în România, în deceniul al nouălea al secolului trecut era criză umanitară. Şin minte că se trimteau pachete cu ce vrei şi nu vrei tuturor cunoscuţilor din România. Era un convoi non stop, se trimiteau haine pentru copii, cafea, dulciuri. Familia mea grecească îmi expedia prin toate mijloacele, fără ca încă să mă cunoască, îmbrăcăminte, tăvi întregi de baclavale şi cataifuri, cafea pentru tot neamul. Soţul meu, când venea în România, aduna tot copiletul de pe strada noastră, îl aşeza la masă, îi pregătea ceştile de cacao, îi turna suc în pahare, îi aducea lapte praf, la plecare le trimitea câte ceva şi pentru cei de acasă. „A venit grecul!“, se dădea semnal pe strada din dreptul bisericii Sfinţii Apostoli. Şi se adunau toţi ca la praznic la uşa noastră, iar „grecul“ nu avea bucurie mai mare decât să-i cadorisească. „Stiu ce înseamnă, spunea. Am trecut şi noi, grecii, prin perioade grele. Şi cine a trăit o dată sărăcia şi umilinţa nu uită“.
Adică, unii nu uită. Alţii, se simt, dânşii, stăpânii Europei (poftim?) şi îşi „azvârl“ afară din ea vecinii aflaţi la ananghie. Multă nesăbuinţă poate să producă prostia din când în când. Noroc de cei care nu vin cu ea în atingere. Noroc că omul cu respect de sine nu apleacă urechea la vorbe după ureche. Şi nici nu-şi pierde vremea citind comentarii pe internet. Sau, dacă i se întâmplă o dată, a înţeles despre ce este vorba. Şi s-a lecuit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper