Grecia şi incertitudinile stângii

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Premierul Alexis Tsipras şi echipa radicalilor de stânga din Grecia au încercat să se ţină de promisiunile din campania electorală care i-au adus la putere: refuzul planurilor de austeritate impuse de Bruxelles, renegocierea acordurilor pentru datoria externă. Eşec. Nu au obţinut decât un refuz camuflat într-o amânare de patru luni de reeşalonare a datoriei externe.
Un nou discurs politic
Convine sau nu, transferul de  suveranitate – cazul oricărui stat membru al Uniunii Europene – limitează mobilitatea de acţiune. De acest adevăr politicienii ar trebui să ţină seama chiar şi în campaniile electorale. Uniunea Europeană este un organism supranaţional, dispune de un Parlament cu puteri legislative şi de o Comisie-guvern cu puteri executive. Radicalii greci de stânga au încercat să redobândească  „mai multă suveranitate“, după modelul „mai multă integrare“. Aveau sau nu posibilitatea? Dacă da, logica însăşi a construcţiei europene ar fi fost pusă în discuţie; dacă nu, atunci grecii nu aveau decât să suporte efectele condiţiei Greciei de stat membru, posesor al unei suveranităţi limitate.
Este clar că planurile de austeritate gândite la Bruxelles au prăbuşit Grecia în aceeaşi măsură în care a făcut-o politica Atenei de a tolera decenii bune evaziunea şi frauda fiscală. Depăşirea dezastrului a fost promisiunea radicalilor de stânga în campanie. „Am moştenit o ţară pe marginea prăpăstiei, cu visteria secătuită, am respins planul forţelor conservatoare oarbe, din interior şi din afara ţării, care voiau să ne asfixieze“, declara noul premier Alexis Tsipras. În noul lor discurs, radicalii greci de stânga nu au contestat doar dreptul autorităţilor de la Bruxelles de a croi autoritar planuri şi de a impune soluţii pentru evitarea falimentului statului grec, ci au condamnat, în egală măsură, lipsa de responsabilitate a guvernărilor anterioare de a face politica la Atena. Ceea ce, à propos de transferul de suveranitate, nu este întotdeauna şi în toate circumstanţele cu putinţă în cazul unui stat membru U.E.
Stânga radicală din Grecia a câştigat alegerile cu un discurs ce contestă mitul economiei de piaţă aşezat la baza politicii Uniunii Europene. Nici cea de „a treia cale“, lansată de fostul premierul britanic Tony Blair, cea care permitea un altoi de idei liberale pe statul social, nu pare să fie luată în seamă de noul guvern grec. Cu o istorie aureolată de mituri, noua stângă încearcă să respingă, de fapt, un nou mit, cel modern, al austerităţii şi controlului.
Constrânşi la compromis Tânărul ministru grec de Finanţe Yanis Varoufakis a participat la reuniunea Eurogrupului (miniştrilor de finanţe, n.n.) convocată la Bruxelles pentru discutarea datoriei externe a Greciei. În intervenţii, arăta o siguranţă de student stăpân pe lecţia învăţată. Până şi ţinuta lui vestimentară era neconvenţională. Avea o dezinvoltură cuceritoare în discuţiile cu omologii europeni. Din păcate, de la Bruxelles, s-a întors  restanţier, cu o nouă temă de făcut.
Fost consilier economic al premierului de stânga Georgios Papandreu, Varoufakis a devenit celebru pentru criticarea, fără menajamente, a planurilor de austeritate impuse Atenei de troica: F.M.I., Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Experienţa lui în „teoria jocurilor“, câştigată într-un fel de exil în Statele Unite, prin 2011, nu i-a folosit decât pentru o… rebeliune publicitară. Dacă a intenţionat cu adevărat o ruptură cu Bruxellesul este greu de ştiut. Atât cât a putut, a forţat lucrurile, dar noua echipă de la Atena, cu tot radicalismul ei, este conştientă de consecinţe. Cu o datorie mai mare decât propriul PIB şi cu refuzul Bruxellesului de a renunţa sau diminua datoriile, ambiţiosul Varoufakis a trebuit să revină la Atena pentru a căuta soluţii. Echipa lui Tsipras este obligată să accepte un compromis, chiar să asculte – ca şi predecesorii – de poruncile centrului, pentru continuarea reformelor, restructurarea administraţiei, adoptarea de legi noi împotriva fraudei fiscale. Pentru noutatea discursului, să aşteptăm, totuşi, să vedem dacă, după cele patru luni acordate pentru reflecţie, actualul guvern radical de stânga al Greciei va putea sau nu va putea demonstra că un stat membru al Uniunii Europene are nevoie de mai multă suveranitate. Pentru că nu numai Grecia trebuie să facă reforme. Restul este poveste. O recunoaşte anticipat premierul Tsipras: „Am câştigat o bătălie, nu un război… dificultăţile reale rămân în faţa noastră“.
Stânga de la stânga
Radicalii de stânga din Grecia, probabil cu lecturi proaspete din literatura marxistă, au câştigat în alegeri nu doar ca opozanţi ai dreptei, ci şi ca nemulţumiţi pentru degradarea discursului stângii clasice, tradiţionale. Se aşteaptă ca revolta lor să aibă ecou în câteva state. În toamnă, vor avea loc alegeri în Spania şi s-ar putea ca „indignaţii“ să recurgă la tehnica elenilor pentru a trece la o fază mai pragmatică de acţiune. Un fenomen similar se poate produce, la sfârşitul anului, în Scoţia; pot să apară pe ici, pe colo şi alte surprize. Sunt şi acestea semne al crizei capitalismului despre care se vorbeşte deschis în Occident. Nu şi în România. (O precizare: corupţia în România este considerată ca rezultat al afacerilor cu statul. Corect. Dar, în interiorul unei economii hipercentralizate, eminamente proprietate de stat, cum s-ar fi putut face privatizarea, la care România a fost obligată, în afara unui raport cu statul?).
Ce vor radicalii europeni de stânga? Vor o nouă politică de investiţii în sectorul public şi alta în domeniul datoriei publice (reevaluare, reeşalonare, anulare chiar). Puţine partide aflate la guvernare se arată fericite să recurgă la o astfel de politică. Ea este susţinută doar de partide mici aflate la stânga de la stânga, precum Die Linke (foştii comunişti) din Germania, Syriza din Grecia, Podemos din Spania sau de partidele de stânga tradiţională atunci când se află în opoziţie. Dar, „Ce a mai rămas din partidele de centru-stânga, social-democraţi şi socialişti, se întreabă Wolfgang Munchau, redactorul-şef adjunct al influentului ziar Financial Times… Odată ajunşi la putere, ei realizează că trebuie să devină responsabili şi îmbrăţişează marota ofertei. Să ne amintim că François Hollande a justificat schimbarea politicii guvernului (francez, n.n.) argumentând că oferta creează cererea“. Înainte de criza financiară, Blair avea dreptate să creadă că perioada fastă a creşterii economice asigura o condiţie preponderent constructivă clasei de mijloc şi o calitate asistenţială statului social. Criza, însă,  a distrus acest mit. La nivelul Uniunii Europene, regulile economice nu au mai funcţionat, globalizarea şi-a arătat efectele cele mai nefaste: criză, sărăcie, şomaj, migraţie, dificultăţi de susţinere a politicilor sociale.
Din această perspectivă încearcă acum fostul premier socialist Georgios Papandreu să explice drama Greciei, perspectivă căreia îi adaugă „ingredientele“ politicii greceşti dar, mai ales, un transfer de responsabilitate pe seama dreptei. „Criza economică, spune el, a atins, de fapt, Europa în momentul în care majoritatea instanţelor de decizie ale Uniunii Europene era dominată de conservatori. Precizarea este capitală. După părăsirea scenei politice de generaţia lui François Mitterrand şi Helmut Kohl, după «vârsta de aur» europeană dominată de socialişti, în timpul căreia U.E. a adoptat directive mai progresiste decât politicile la nivel naţional. O generaţie de oameni politici conservatori, cunoscuţi mai degrabă ca neoliberali decât ca apărători ai ideii europene, a preluat puterea în Europa. Aceştia au uitat raţiunea care a condus la crearea Uniunii Europene după al Doilea Război Mondial, permiţând factorului naţional să câştige teren în detrimentul celui european. Această politică a fost catastrofală. Statele membre au devenit mai îngrijorate de opinia publică decât de măsurile pentru stabilizarea şi consolidarea zonei euro în raport cu regulile pieţei libere. Construcţia europeană a devenit secundară. Pe acest fond au fost atât de criticate erorile Greciei şi ţara a fost pedepsită cu «planurile de salvare». Când s-a ajuns la concluzia că vinovăţiile pentru criză trebuie împărţite, întreaga Europă de sud a devenit victima stereotipiilor xenofobe şi a logicii de divizare Nord-Sud“. Papandreu nu spune că, timp de patru decenii, socialiştii lui au făcut morişcă la putere  cu dreapta. El aruncă vina acolo unde doar el nu se află şi, ipocrit, dă sfaturi: „Astăzi, trebuie să ne întrebăm cum să punem în drepturile ei o Europă dotată cu o reală legitimitate democratică. Este o condiţie indispensabilă pentru un ideal european niciodată atins. Modul în care sunt luate astăzi deciziile în instanţele europene este, oare, coerent cu ideea unei uniuni construite pe valori comune sau reflectă, mai degrabă, puterea economică, politică şi militară a fiecărui stat? Extinderea Europei nu a fost, oare, folosită ca o scuză pentru ca să existe mai puţină democraţie în luarea deciziilor“.
O spovedanie târzie, inutilă. Un semn al incertitudinilor stângii.  Ca şi tentativa radicalilor de a smulge Bruxelles-ului „mai multă suveranitate“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper