Graham Vick a montat Falstaff la Bucuresti

Un articol de COSTIN POPA

Prea multe precauţiuni şi-a luat Opera Naţională Bucureşti pentru pregătirea mediatică a noii producţii cu Falstaff de Verdi, în regia lui Graham Vick, presupunând o respingere a priori din cauza montării. Interviuri, comunicate, reportaje, o conferinţă de presă, care a întârziat cam trei sferturi de oră, la care dirijorul Guillermo García Calvo, stăpânul muzical al spectacolului, nu a fost invitat. Pe undeva, s-a minimizat permeabilitatea la nou a publicului românesc în general, a celui bucureştean în special. Apetenţa pentru o viziune inedită, pentru o montare de extracţie contemporană a fost confirmată prin succesul serii de premieră.
Graham Vick este un regizor de mare notorietate şi prezenţa numelui său pe afişul Operei Naţionale Bucureşti onorează. Lector în cheie proprie al unui opus pretenţios ca ideatică, britanicul a ştiut să se plieze generic muzicii şi tramei, deşi a mutat acţiunea în zilele noastre, foarte clar definite de un BMW ultimul model care tronează strălucitor în primul tablou. (Apropo, n-am gasit sigla prestigioasei mărci în caietul-program.) Acceptarea translatării de epocă, spuneam cu altă ocazie, face parte din „noua convenţie“ a spectacolului liric, fără de care progresul în materie de regie de operă nu poate fi obţinut. Desigur, în limitele unei decenţe, care să nu şocheze, să nu denatureze sensurile iniţiale şi esenţiale. Şi Vick a împlinit în bună măsură acest deziderat. Deşi… derapajele atât de frecvente în montările actuale au existat.
L-a servit bine echipa de realizatori, Samal Blak (scenografia), Giuseppe di Iorio (lighting design), Jacopo Spirei (asistent de regie), care a creat cadrul windsorian, reprezentat prin câteva simboluri: un panou gen carte poştală cu imaginea castelului bordurată de drapelul britanic „Union Jack“ şi menţiunea ironică „Windsor Homes“, automobilul luxos, câteva reclame, o piscină pe care o curăţă Fenton „The pool boy“, care va deveni „Tamisa“ băii nedorite a lui Sir John, o casă amovibilă cu mobilier à la IKEA şi cabină de duş (în care vor fi descoperiţi, în costume de baie, Nannetta şi Fenton), un nor stingher, copaci şi boschete stilizate, manevrate de figuranţi pentru ultima parte a operei, un felinar, o bancă pe sub care mai doarme Falstaff, o toaletă ecologică model UE. Şi un… porc uriaş, verde, care umple scena în aceeaşi ultimă parte. Sigur, multe dintre aceste obiecte de decor sunt justificabile în contextul viziunii vickiene. Altele…
Acţiunea a fost dinamică, vioaie, cu prezenţe adecvat adăugate în context, spre pildă, prietenii lui Ford care vin direct de pe terenul de golf în scena surprinderii lui Sir John „la femei“ sau fotoreporterii pregătiţi să imortalizeze momentul. Graham Vick s-a dovedit un detalist atent şi inventiv, cu găselniţe coerente cu lumea de azi pe care a imaginat-o şi a ştiut să manevreze platoul cu mână sigură şi experimentată. Umorul a fost nelipsit.
Un homeless din Windsor
Cu look de Bluto, eroul desenelor animate cu Popeye Marinarul, Sir John Falstaff a ajuns în secolul XXI într-o stare jalnică, jegos şi neglijent, un homeless (din fericire, fără pungă de aurolac) în care WC-ul îi rămâne incinta de bază pentru a vieţui. De acolo iese cu pulpana cămăşii scoasă prin şliţul desfăcut (oare ce mesaj artistic aţi dorit să transmiteţi, domnule Vick, prin acest aspect scabros?), acolo are oglinda pe care nu ezită s-o viziteze periodic, acolo este „dressing“-ul în care îşi păstrează costumul autentic de epocă, îmbrăcat pentru întâlnirea amoroasă, ca pentru un bal mascat. Sensibil moment, în care eroul parcă îşi aminteşte de gloria de odinioară! Numai că regizorul a îngroşat până la limita suportabilului starea funciară de decrepitudine a lui Falstaff, pe care au descris-o chiar Verdi şi libretistul Boito.
Greoi, impunător, aşa cum cere personajul, Ştefan Ignat a jucat însă întrucâtva reţinut, cu minimum de mişcări, gesturi, atitudini, expresivitate facială. Prin vocea sa masivă de bariton cu rezonanţe de bronz, a dominat multe momente ale scenei, în special în registrul acut, le-a dăruit unele accente pregnante, dar coloristica şi subtilităţile sunt mult mai multe şi mai diverse, inclusiv zicerile explozive. Rămân să fie adăugate. Cu totul aleator, mă gândesc la unele replici cheie, „Alice è mia!“ (după prima scenă cu Mrs. Quickly), „Caro signor Fontana!“ (în duetul cu Ford), „Ehi! Taverniere!“ (în debutul primei părţi a celui de-al treilea act). Dar mai sunt şi altele. Nu doresc să fac comparaţii cu marii interpreţi români ai rolului de pe parcursul ultimilor aproape şaizeci de ani, dar sunt convins că apreciatul Ştefan Ignat se poate înscrie în rândul lor, odată cu rafinarea şi mai accentuată a discursului şi exprimării personalizate, într-un rol de mare compoziţie.
Apariţii sexy
Interpretele rolurilor feminine sunt tinere, frumoase şi superprovocatoare (excelente alegeri), cu farmec accentuat de regizor şi scenograf, care a simţit bine sexualitatea operei. Alice Ford (soprana Iulia Isaev), Mrs. Meg Page (mezzosoprana Sorana Negrea), Mrs. Quickly (mezzosoprana Andreea Iftimescu) au fost irezistibile puncte de atracţie pentru bătrânul gentilom. Şi sunt convins că ochii i-au fugit chiar şi la Nannetta (soprana Ana Cebotari). Cu voci frumoase, câteodată estompate sonor în primul act, cele patru dive au în faţă progresul şi creşterea în amploarea de glas. Remarcile apreciative merg către acutele Iuliei Isaev, sunetele grave de contraltă ale Andreei Eftimescu şi evoluţiile diafane ale Anei Cebotari.
Fenton a fost tenorul clujean Ştefan von Korch, de un lirism minunat, căruia trebuie să-i adauge şi omogenitatea în derularea frazei, şi volumul. Cuplul cu iubita lui, Nannetta, a fost delicios, în primul rând prin diferenţa de înălţime dintre cei doi, intenţionat accentuată de regizor prin sandalele-platforme ale fetei, şi aşa cu alură de top-model.
Foarte sonor a cântat tenorul Liviu Indricău, Dr. Cajus, iar interpreţii secondanţilor lui Falstaff, tenorul Valentin Racoveanu (Bardolfo) şi basul Iustinian Zetea (Pistola) s-au integrat de minune prin admirabila construcţie „de caracter“ a rolurilor. N-am înţeles de ce Bardolfo şi Pistola au părăsit scena la finalul primei părţi a actului I, înainte de a fi alungaţi de Falstaff. Mă rog, aşa a dorit regizorul, nesocotind menţiunea din partitură.
Intenţionat, „pour la bonne bouche“, vorbesc la sfârşit despre interpretul lui Ford, tânărul bariton Cătălin Ţoropoc, în cea mai valoroasă prestaţie personală într-un rol pe scena Operei Naţionale. Şi-a pus în evidenţă timbralitatea rotundă şi plăcută, a condus frumos desenul melodic, cu dezvoltări generoase de fraze, aproape a eliminat acutele câteodată mai puţin vibrate, a cântat cu amploare de glas şi, ce este mai important, foarte expresiv şi nuanţat. A fost convingător în jocul de scenă şi în relaţionări. Un mare bravo!
Corul maestrului Stelian Olariu şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti s-au mobilizat ca pentru o seară de gală. Şi au reuşit. La pupitru, spaniolul Guillermo García Calvo a condus cu vivacitate şi atenţie pentru asigurarea continuităţii, demers reuşit în mare măsură. Păcat că dificilul ansamblu „Quell’otre! quel tino!“ (partea a doua a primului act), infernal ca tactare, la care participă pe rând sau împreună până la nouă personaje, n-a fost ţinut sub controlul baghetei, după cum şi cunoscuta fugă finală „Tutto nel mondo è burla“ s-a aflat în pericol de decalaj fosă-scenă. S-a repetat prea puţin sau… prea mult?
Povestea porcului
Porcul verde, „ecologic“, tronează cu profilu-i imens în mijlocul parcului din Windsor. Să fie o proiecţie grotescă, o analogie grosolană, aluzie la corpolenţa lui Falstaff, să fie un „monument“ de artă contemporană (ne amintim expoziţiile stradale cu vaci pictate, care au inundat capitalele Europei în anii trecuţi), să fie…?
Numai că, pe sfârşitul ansamblului „Tutto nel mondo è burla“, patrupedul se roteşte încet şi expulzează pe orificiul posterior un şuvoi de confetti multicolore. Ne era adresat. A dorit dl Vick să-şi exprime astfel „preţuirea“ pentru cei ce urmau să-i aplaude producţia? Nu se ştie, se poate doar presupune. Dacă ar fi întrebat, ar vorbi că, în fond, este parafraza textului „Totul în lume e-o farsă“. Sub asemenea siglă, ne putem permite, oare, orice?
Până una-alta, ne bucurăm că în caseta tehnică a spectacolului există numele lui Graham Vick. Suntem în rândul celor mari. Prin el, faţă de montările anterioare ale Operei Naţionale Bucureşti, Falstaff a reprezentat un progres în direcţia apariţiei pe scena noastră a unui concept de regie cu adevărat actual. În toate cele trei producţii verdiene (Rigoletto-ul lui Barlow, Traviata lui Curran şi Falstaff semnat de Vick), translatarea temporală a fost prezentă. Era sau nu nevoie de ea, dar în recenta premieră, în plus, simbolurile şi stilizările au fost abundente. Au interesat ideatic.
Şi dacă am vorbit despre aceste montări nu pot să nu remarc că, hotărât lucru, Opera Naţională Bucureşti se fereşte de regizorii români cu activitate în teatrele lirice naţionale şi internaţionale. În patru producţii noi (inclusiv în Tosca, spectacolul de vis urât al lui Kirchner) au fost 100% regizori străini. Cât va mai dura sistemul? Oare Andrei Şerban, Silviu Purcărete şi alţii asemenea lor nu-şi pot găsi loc pe afişele primei scene lirice a ţării?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper