Genocidul cultural

În 1994, în timpul războiului civil care a urmat răsturnării de la putere, în 1992, a regimului comunist, talibanii – mişcare venită din Pakistan şi sprijinită de Arabia Saudită – au devenit o forţă politică de temut, reuşind, la 27 septembrie 1996, să instaureze Emiratul Islamic al Afganistanului. În scurtă vreme, crimele comise de autorităţi asupra populaţiei civile au depăşit tot ceea ce era până atunci imaginabil, depăşind prin cruzime state precum Uniunea Sovietică, Germania sau Coreea de Nord. Nu peste mult timp, beneficiind de suportul Pakistanului (aflat atunci sub influenţa lui Pervez Musharraf, care era şeful armatei), talibanii ocupă cea mai mare parte a teritoriului naţional (cam 85%), singurii oponenţi care au reuşit să reziste fiind uzbecii şi tadjicii din nordul ţării (şi care continuau să reprezinte Statul Islamic al Afganistanului – recunoscut de ONU, de la crearea sa, în 1992, ca singura autoritate guvernamentală asupra teritoriului afgan; statele care au formalizat relaţii diplomatice cu Emiratul erau doar Pakistanul, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite).
La 26 februarie 2001, talibanii, care conduceau dictatorial ţara, au luat decizia de a pune în practică o mai veche decizie politică a lor: au dinamitat giganticele statui ale lui Budhha de la Bamiyan, înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial, Cultural şi Natural al UNESCO. Decretul fusese emis, în 1999, de o ulama (sau mullah) – în altă exprimare, un învăţat, un absolvent al unei madrasa – care, sub numele de Mohammed Omar, a fost conducătorul de facto al Emiratului islamic, în calitate de şef al Consiliului Suprem al Afganistanului. Omar dăduse ordin să fie distruse toate statuile din ţară. Cele două sculpturi gigantice, de 38 şi, respectiv, de 55 de metri, săpate în piatră, la Bamiyan, fuseseră construite în secolul al II-lea şi constituiau, probabil, singura veritabilă atracţie turistică a ţării. Statuile au rezistat unei alte încercări de distrugere, comandată de Ginghis Han, în 1220.
După ce organizaţia Al Quaeda, găzduită de Emirat, a ordonat atacul asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001 şi după ce Emiratul a respins cererea de predare a capului organizaţiei, Ossama Bin Laden, şi a acoliţilor săi, la 7 octombrie 2001 a început operaţiunea Enduring Freedom, încheiată, la 13 noiembrie 2001, prin încetarea existenţei, atât a Statului Islamic, cât şi a Emiratului, şi prin proclamarea Republicii Islamice Afganistan. Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite îşi retrăseseră deja recunoaşterea Emiratului. Cele 55 de state care au luat parte la alianţa menită să distrugă Emiratul (alianţă din care au făcut parte, în afară de SUA şi de Regatul Unit, China, Rusia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă, dar şi Canada, Cipru, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Qatar, România, Ucraina şi multe altele, inclusiv, Statul Islamic al Afganistanului) au reuşit să instaureze un nou regim, care, de atunci încoace, are numeroase probleme interne.
Emiratul continuă să existe, virtual, cu o pagină de internet, prin care justifică toate atrocităţile comise deopotrivă împotriva oamenilor, cât şi a patrimoniului. Iar mollahul Omar este, după câte se pare, bine mersi!
Situl de la Bamiyan nu a mai fost reconstruit sau restaurat. Pe Lista UNESCO actuală figurează doar Peisajul cultural şi rămăşiţele arheologice din Valea Bamiyan – situl fiind înscris, cu această denumire, în 2003.
Nu are rost să vorbesc aici despre jefuirea muzeelor naţionale din Bagdad şi din Cairo. Ele nu au fost făptuite din motive ideologice ori religioase, ci doar din motive de lipsă de educaţie (trec peste explicaţia demnă de d-lGoe, pe care a dat-o fostul preşedinte Bush Jr., care a spus că oamenii au jefuit Muzeul Naţional din Bagdad pentru că se bucurau de căderea regimului lui Saddam Hussein). O dovadă simplă este faptul că, în 1989, nici un muzeu din România nu a fost jefuit. Este adevărat că, la noi, s-a tras cu tunul în Muzeul Naţional de Artă şi în Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Dar au fost trageri bine ţintite, intenţionate şi făptuite la comanda unor ofiţeri prea bine sau prea prost instruiţi – nu au fost opera mulţimii dezlănţuite.
În schimb, la 1 iulie 2012, armata Mişcării Naţionale pentru Eliberarea Azawad (numele tuareg al jumătăţii nordice din Mali), în colaborare cu mai multe mişcări salafiste (între care, temuta Ansar Dine), a distrus şapte din cele 16 mausolee din Tombouctou – monumente aflate, de asemenea, pe Lista UNESCO, încă din 1988. Că mausoleele în cauză erau ridicate în cinstea unor personalităţi musulmane nici nu mi se mai pare relevant. Pentru soldaţii îndoctrinaţi, care nu înţelegeau nimic din doctrina reformatoare salafistă, pe care, chipurile, o serveau, important era faptul că în oraşul înscris în Lista Patrimoniului Mondial se afla o placă memorială care celebra sfârşitul rebeliunii tuarege din 1996. A cere o explicaţie raţională cu privire la legătura dintre placa memorială – plasată de Guvern – şi monumentele din Lista UNESCO este, deja, un lucru peste puterea de înţelegere a unor militari analfabeţi. Un procuror al Curţii Penale Internaţionale de la Haga a considerat, imediat, distrugerea patrimoniului cultural din Tombouctou drept o crimă de război, sancţionabilă ca atare. Deocamdată nimeni nu a fost sancţionat cu nimic, iar rebelii doar ce au semnat un acord de pace cu Guvernul de la Bamako!
În ziua de 28 februarie 2015, la Bagdad, premierul Haide al-Abadi tăia panglica redeschisului Muzeu Naţional al Irakului, după 12 ani de la închiderea sa, ca urmare a jafului şi distrugerilor din mai 2003. Pentru ca acest lucru să se întâmple, a fost necesar un efort uriaş, făcut de cercetători, muzeografi, conservatori, restauratori şi funcţionari din lumea întreagă, care au luat urma bunurilor culturale vândute peste hotarele ţării, au refăcut baza de date a muzeului, au restaurat obiectele recuperate şi au pregătit noua expoziţie permanentă. A fost un efort imens, al multor sute de specialişti încadraţi ca voluntari, din zeci de ţări. Rămâne ca naţiunea irakiană să merite şi să protejeze acest dar!
Parcă pentru a dovedi zădărnicia faptei umane, cu doar o zi înainte de această redeschidere, la Mosul, un grup de bărbaţi, aflaţi în solda Statului Islamic, au atacat, cu ciocane şi picamere, Muzeul din Mosul (cel de al doilea muzeu, ca mărime, din Irak). Muzeul expunea piese originale şi replici ale unor statui mesopotamiene. Printre originalele distruse se aflau şi sculpturi asiriene din sec. al IX-lea î. Hr. (din perioada numită a Imperiului Neo-Asirian). Filmul de propagandă realizat de Statul Islamic durează cam cinci minute. Nu avem de unde să ştim dacă militanţii islamişti au apucat să distrugă chiar toate statuile din muzeu, dar probabil că aşa este. Cu doar câteva zile mai devreme, incendiaseră biblioteca din Mosul (după cum se poate vedea, îşi aleg metodele de luptă împotriva culturii, în funcţie de material!); mii de manuscrise şi de cărţi rare au pierit în flăcări. De la începutul expansiunii Statului Islamic, demenţii care se află în slujba lui au pus la pământ toate lăcaşele de cult neislamice şi nu s-au sfiit să le atace şi pe cele musulmane, pe care le-au considerat a fi „impure“ (sau, cel puţin, au oferit această justificare formală în faţa propriilor credincioşi). Au jefuit situri arheologice şi morminte, cu speranţa că obiectele preţioase descoperite vor putea fi vândute pe piaţa neagră, pentru finanţarea războiului.
Desigur, deocamdată singurul lucru pe care noi, oamenii normali, îl putem face în faţa acestor crime este să asistăm neputincioşi la ele, cu speranţa că maimarii lumii vor înceta să mai privească, de pe margine, acest masacru şi să se limiteze doar la a arunca pături din avion. Războiul se duce cu trupe, iar Statul Islamic se află în război cu toată omenirea, cu umanitatea, cu întreaga noastră specie. Putem face, totuşi, ceva, până când Statul Islamic va fi învins militar: putem schimba legislaţia internaţională, introducând noţiunea de genocid cultural. Genocidul cultural ar trebui să fie pedepsit cu aceeaşi asprime ca şi cel la adresa unei comunităţi umane, pentru că patrimoniul – care este unic – ne defineşte, până la urmă, pe toţi. Crimele împotriva culturii sunt la fel de grave ca acelea împotriva oamenilor…
Şi mă întorc la România. Trăim într-o epocă de adevărate Saturnalii ale justiţiarismului. Poporul jubilează frenetic, aflând că una sau alta dintre celebrităţile zilei a fost încarcerată pentru un an, pentru zece sau chiar pentru două zeci. Vinile lor sunt, fără îndoială, grave: au furat. Slavă Domnului, banii pot fi recuperaţi, în cea mai mare parte a cazurilor. Dar mama analfabetă a unui hoţ, care a pus pe foc opere ce nu mai pot fi reconstituite niciodată, nu a primit, din câte ştiu, nici o condamnare. Cum este posibil aşa ceva? Ce fel de legi avem, în care crima este pedepsită mai blând decât furtul? Ce fel de judecători avem, care nu înţeleg că o operă din patrimoniul umanităţii este la fel de importantă ca viaţa unui om? Evident, sunt întrebări retorice. Avem legi proaste şi magistraţi inepţi. Este de datoria tuturor celor care ne pretindem a fi oameni de cultură să schimbăm aceste lucruri. Şi cum nu putem face peste noapte magistraţi mai buni, măcar să ameliorăm legislaţia! Avem nevoie de curaj şi de clarviziune. Şi, mai ales, avem nevoie să înţelegem că nu mai putem amâna acest lucru nici măcar o zi!

2 comentarii pentru “Genocidul cultural”

  1. martie 19, 2015 la 1:16 am

    Evident, în în al șaselea rând de jos este o literă sărită. În loc de ”mai bând”, trebuie să se citească ”mai blând”.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper