Fukushima, mon amour

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Grand Central, filmul din 2013 semnat de Rebecca Zlotowski, are o „agendă“ foarte la zi. Nu doar o temă de actualitate, ci două, cel puţin, îi traversează povestea. Nucleul… iradiant îl constituie însă eternul subiect al iubirii.
Iminenţa catastrofelor nucleare aşterne primul strat al filmului. Care vine, foarte străveziu şi pe înţeles explicat, după punctul de răscruce al accidentului nuclear japonez din 2011 de la Fukushima-Daiichi (referinţă explicită a personajelor, alături de Cernobâl), un eveniment traumatic ce a motivat puternic ţările lumii să reconsidere oportunitatea centralelor nucleare ca surse de energie ale viitorului. La o reevaluare radicală a procedat Germania, desfăşurând un program articulat de „testare la stres“ a reactoarelor; o poziţie contrară a avut Franţa, aparent neimpresionată de catastrofa japoneză. În film, opţiunea franceză este chestionată, cu o privire de ansamblu, sub un mare semn de întrebare: un instructor le arată o hartă cu reactoarele Franţei recruţilor care se instruiesc pentru o carieră în absorbirea profesionistă a radiaţiilor. Aritmetica incidentelor şi a accidentelor nu lipseşte în Grand Central, două  fiind cu deosebire grave, dintre care al doilea detonat, simbolic, chiar în finalul deschis al filmului. Nu vom afla despre ce e vorba, dar sirena de alarmă, care la al şaptelea ţignal anunţă o catastrofă nucleară majoră, nu se opreşte şi continuă peste genericul de sfârşit. Dezastrul pluteşte în aer, suspansul e bine dozat şi „ţine“ spectatorul. Dar, mai interesant, imprevizibilul a fost transcris ca obligaţie de serviciu în fişa de post a personajelor, care trebuie astfel să se expună zilnic radiaţiilor. Deja nu mai avem accidente, ci o continuă stare de criză.
Neoliberalismul fanatizat, pur şi dur, generator al crizei şi al inegalităţilor economice şi sociale care grevează prezentul, este alt filon de semnificaţii la vedere în Grand Central. Nu o interpretare extragem de aici, ci acuze clare. Muncitorii, dislocaţi din mediile lor, sunt foarte prost plătiţi, muncesc şi trăiesc precar, în timp ce îşi înghit resemnaţi, filosofic, „doza“ de radiaţii. O altă categorie, în schimb, e mai bine plătită şi, cât de paradoxal şi cât de injust, şi mai puţin iradiată. Supervizorii vor să recruteze cu orice preţ forţă de muncă, fie şi una slab calificată, colectată dintre marginali, lumpeni, semianalfabeţi şi hoţi de buzunare. Aflând într-un caz despre depăşirea de zeci de ori a dozei-limită de radiaţii, conducerea de nivel inferior închide ochii. Nişte amărâţi, în fond, toţi aceştia.
În miezul filmului stă o iubire secretă, proscrisă de morala grupului în care se înfiripă. Analogia dintre doza de radiaţii obligatorie şi doza de iubire iminentă e cât se poate de limpede – şi, dacă mai era nevoie de o demonstraţie, aceasta e făcută de Karole (Léa Seydoux) pentru Gary (Tahar Rahim), pe care îl sărută pasional, la primirea în grupul de lucru, tocmai spre a-i arăta ce e „doza“: de radiaţii, de amor – cele două sunt cam acelaşi lucru, sau se confundă. Gary nu a cunoscut vreodată iubirea, ceea ce, de asemenea, ne-a fost expus în termeni clari în dialogul cu sora sa, care îi adresează reproşuri: nu a suferit din dragoste şi nici nu ştie măcar ce e dragostea – „ei, şi?“, întreabă el, sincer nedumerit. Va afla curând.
Dacă urmăm cărarea interpretativă pe care ne trimite chiar textul filmului, am putea spune atunci, fără teama de a greşi, ba poate chiar prea transparent, că „radiaţiile iubirii“, de o natură subtilă („incolore, inodore şi invizibile“, cum precizează, tehnic-poetic, unul dintre personaje – referindu-se, evident, la radiaţiile absorbite la lucru), penetrează apărările lui Gary şi îl contaminează cu boala dragostei. O dragoste în care el idealizează masiv şi fără protecţie, contuzionat şi corectat la tot pasul de principiul realităţii. Într-un tablou foarte oedipian, la drept vorbind, ca de manual: o iubită cu o poziţie neclară, aparţinând de drept unei figuri paterne (coleg de muncă experimentat, masiv şi cu o mare forţă fizică – un „om mare“, ce îl ia iniţiatic sub tutelă şi îi dă bani); ea căsătorindu-se în cele din urmă cu acest tată care l-a adoptat ad hoc pe Gary; o luptă între cei doi menită să tranşeze proprietatea asupra lui Karole, în care provocatorul e Gary – şi tot el o încasează; seducţia feminină, permanentă, oscilantă, ambiguă, pe care o resimte sau o fantasmează. Paralela dintre iubire şi radiaţii merge până la capăt, remarcabile fiind coincidenţele sau suprapunerile perfecte între momentele în care şi mecanismele de protecţie ale centralei nucleare, şi cele defensive ale eroilor sunt debordate, culminând alarmant cu semnalele sirenei. Algoritmul acestora, cam neaşteptat dat prin succesiune („…patru semnale înseamnă ceva grav, cinci – e într-adevăr serios, şase – totul e în regulă, şapte – o catastrofă majoră“, îi explică ea, lui, după o „doză“ de amor), pare să marcheze mişcările interioare ale personajelor; este expresia audibilă a frământărilor sufleteşti şi totodată încercarea lor de a elabora şi de a obiectiva ce simt, ce trăiesc.
Avem un Gary regresat, ca pentru a-şi lua „doza“. Reiese şi din faptul că nu îşi mai poate purta singur de grijă: încălcarea sinucigaşă a dozei admise de radiaţii îi pare acum condiţia esenţială pentru a-şi primi doza de iubire (conformă, în fond, cu echivalenţa simbolică în care ea l-a iniţiat încă de la începuturile experienţei lui… nucleare). E o incursiune sau o revizitare a originilor insensibilităţii sale faţă de femei sau a dependenţei sale oedipiene: acelaşi lucru, în fond.
Dar nu doar personajul lui Tahar Rahim a regresat, ci întreaga comunitate. Fără posesiuni materiale, acumulări ori rezerve de bani, dormind şi trăind în rulote şi campinguri, „la iarbă verde“, cântând la chitară în jurul focului, consumând pe loc, cu aviditate, mâncarea, băutura şi amorul; fixată parcă într-o oralitate atemporală. Un trib, cu propriile reguli şi propria junglă, râuri şi ambarcaţiuni, întors la sânul naturii, dar mereu în umbra centralei nucleare. Proximitate sau concomitenţă contradictorii, care se aşază mai bine, în interpretare, ca succesiune: condiţia edenică de dinainte de apariţia problemelor simbolizate de centrală – ca aspiraţii, proiecţii sau fantasme ale personajelor către o existenţă eco, fără „doză“; sau, privind din celălalt capăt al cronologiei, mai distopic: o comunitate iradiată, postnucleară şi postapocaliptică, întoarsă la mijloacele elementare de trai în decorul luxuriant al vegetaţiei în resurecţie, regenerată lângă vestigiul centralei.
În urmă cu vreo 35 de ani, Jack Lemmon, Jane Fonda şi Michael Douglas reuşeau să conţină, în Sindromul chinezesc, radiaţiile nucleare şi propria anxietate, cu o doză de suspans cathartic şi propteaua asiguratoare a spectacularului hollywoodian. Astăzi, Tahar Rahim, Léa Seydoux şi ceilalţi consumatori drogaţi de „doză“ ni se par mult mai bulversaţi, limitele – mai laxe, situaţiile – mai confuze. Absorbirea scurgerilor de radiaţii a intrat în cotidian şi în viaţa civilă, iar anxietatea dă periodic în clocot – desigur, adesea nu fără un bemol depresiv.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper