Fericirile. Şi ceea ce urmează după ele

Un articol de Valeriu Gherghel

1. Unii au noroc cu carul, trăiesc interminabil, câte 99 de ani o dată, pe puţin, şi iau Premiul Nobel pentru Literatură, după ce au aşteptat un timp rezonabil pe „lista scurtă“ a favoriţilor. Nu este cazul lui Philip Roth, din păcate. El mai are de aşteptat.
Faimă instantanee. Blitzuri. Telegrame. Felicitări. Amfiteatru. Regi şi regine. Preşedinţi. Miniştri. Fracuri. Flori la butonieră. Aplauze. Interviuri. Rumoare. Sute de mii de exemplare vândute. Recenzii entuziaste în Frankfurter Allgemeine Zeitung, în Le Monde, în Times Literary Supplement, în The New York Review of Books, în The Huffington Post, în La croix, în The Guardian, în Svenska Dagbladet, în România literară, în Monitorul de Botoşani, în Cronica veche…
Ei sunt norocoşii. Au pariat pe cifra corectă la ruleta vieţii. N-au exagerat întru nimic. Şi-au drămuit energia. Au fost vegetarieni. N-au fumat. N-au băut decât limonadă, suc de roşii, apă de izvor. Au făcut sex o dată pe lună. N-au comis excese nici la zahăr şi nici la grăsimi. Au ajunat vinerea. Au postit miercurea. S-au abţinut duminica. În restul zilelor, au flămânzit de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Au trudit din greu. Au respectat sărbătorile. Au făcut jogging seara. Flotări, dimineaţa. Extensii la prânz. Dar, mai ales şi mai ales, au avut noroc. Fără puţin noroc, poţi fi abstinent un an întreg şi tot degeaba, n-ajungi la ziar, nu-ţi publică nimeni fotografia îngândurată, rămâi mult şi bine pe „lista scurtă“ a favoriţilor şi înghiţi în sec…
Alţii – cei mai mulţi, ca să fim lucizi şi să vorbim franc – nu ajung decât la 50 de ani (hai, la 60 de ani neîmpliniţi), cu mare greutate, chinuindu-se şi trăgând cu dinţii de ei, şi tot nu primesc nimic. Nici măcar nu apucă să intre pe vreo listă. Au avut ghinion, soarta le-a întors spatele, destinul i-a ignorat. N-au ieşit din ceaţa anonimatului.
Din fericire, cine nu are noroc în timpul vieţii are din belşug după: ajunge în rai. Kant a fost convins de acest adevăr. Răsfoiţi Religia în limitele raţiunii pure. Şi, până la urmă, numai postumitatea contează, ecoul, vremea de apoi.
Este, desigur, o bucurie nespusă (şi, totodată, o mare emoţie, greu de prins în cuvinte), pentru orice scriitor care n-a ajuns la 50 de ani (deşi ar fi putut, dacă nu s-ar fi apucat de scris) să afle subit că i se ridică în agora, într-un parc liniştit sau în oricare alt loc frecventat de publicul recunoscător, cu fast şi trompeţi, cu episcopi şi cardinali, cu patriarhi ecumenici, cu defilări, o statuie (un bust, o ecvestră, un monument spiritual), fix la douăzeci de ani de la moarte, sau, şi mai bine, la cincizeci, este o sumă rotundă, un jubileu. Cu acest mirabil prilej, sărbătoriţii se informează cât timp a trecut pe Pământ, ce fac urmaşii, amantele, câţi sunt în viaţă şi câţi au murit, ce cărţi se vând şi cui, ce mai spune lumea bună, ce zic bloggerii, din ce autor de profunzimi se citează pe FB, ce mai declară politicienii, cugetătorii, savanţii, ce poet este la modă, cine a fost „revizuit“, „reevaluat“, cine cu cine a mai polemizat şi în ce publicaţii culturale, cine a ieşit victorios din acea dispută care a ţinut vulgul profan cu sufletul la gură, fiindcă orice dispută, toată lumea este de acord, se încheie matematic cu un învingător glorios, eternitatea nu-i ţine minte decât pe criticii literari învingători, ei scriu istoria de la origini şi până la sfârşit, înfrânţii nu au acest drept…
O binecuvântare! Merită să mori cu zile…
Fireşte, filosofic vorbind, cel mai nimerit lucru este să ajungi cu bine la 99 de ani, să te îndrepţi, verde ca molidul şi necruţător ca fulgerul, spre 135, şi să nu-ţi pese nici de premii, nici de statui (şi nici de „lista scurtă“!). Dar parcă poţi trăi fără un ideal îndrăzneţ? Poţi trăi fără Nobel? Fără adrenalină? Ce fel de viaţă este aceea în care omul nu are un vis, o dorinţă, un gând înălţător, o vrere?
Vă spun eu acum şi aici, a sosit momentul: o viaţă cât se poate de banală, cea mai banală dintre vieţi, o viaţă de om aşa cum s-a nimerit să fie, adică foarte banală, nici mai bună, nici mai rea decât oricare altă viaţă.

2. Ajunşi cu bine la acest paragraf semnificativ, mă veţi întreba, cu siguranţă: poţi fi cât de cât fericit într-o viaţă de om cât se poate de banală? Răspunsul meu este unul singur, hotărât, definitiv, ferm: nu ştiu.
Seneca ştia. Pe vremea lui, în veacul întâi al erei creştine, un filosof mai ştia câte ceva, nu prea multe, suficient, totuşi. Azi, nimeni nu mai înţelege nimic. Şi ce anume ştia Lucius Annaeus Seneca? O să vă dezvălui mai întâi ce nu ştia. Nu ştia că unii indivizi (altfel, perfect stimabili în toate celelalte privinţe) pot spera să primească Premiul Nobel (sau oricare alt premiu universal) şi că pot face o criză de ficat din pricina lui, dacă nu-l obţin la timp, exact când şi-l doresc, nici o secundă mai devreme sau mai târziu.
Dar ce ştia Seneca? Să nu vă îngroziţi de ce o să vă spun. În primul rând, ştia că orice speranţă, oricât de mică, este o mare, o imensă naivitate. El o numea, şi mai direct, „prostie“: stultitia. Nimeni nu dispune de trecut, afirmă Seneca, şi cu atât mai mult (sau mai puţin) de viitor. Amândouă aceste timpuri sunt nefiinţe. Singurul lucru aflat în posesia omului este prezentul. Şi nici acesta. Speranţa mizează pe viitor, adică pe nefiinţă şi imprevizibil: „viaţa prostească, declară filosoful, se concentrează cu totul asupra viitorului“. Să ne întoarcem, deci, în prezent.
Soarta este o succesiune de întâmplări, o înşiruire de hazarduri, de răsturnări şi reveniri. Azi eşti cât se poate de viu, mâine nu se ştie. Azi eşti consilierul împăratului Nero, mâine acelaşi Nero îţi porunceşte să-ţi deschizi venele şi-ţi trimite un centurion la uşă. Azi eşti imperator şi reciţi poezii mulţimilor, într-un amfiteatru, ajutându-te de lyră, mâine mori înjunghiat de acelaşi centurion. Soarta dezminte întotdeauna speranţa şi-şi bate joc de omul care-şi face iluzii. Ba îşi bate joc şi de omul care nu-şi face iluzii, de toţi şi de toate, cu o discretă mărinimie.
În fond, numai cine speră are disperări ascuţite şi poate umbla, văitându-se, pe culmile acestor disperări, niciodată prin văi. În treacăt fie spus, românii sunt meşteri în disperări şi depresii: asta Seneca nu o mai ştia, nu poţi să le ştii chiar pe toate, îţi mai scapă uneori câte un amănunt.
Filosoful stoic nu vedea o legătură necesară între lipsa de speranţă şi fericire. Nici eu nu o văd. În schimb, unii gânditori leagă strâns fericirea de absenţa oricărei speranţe. Una o exclude automat pe cealaltă. A fi fericit presupune lipsa completă a speranţei. Sau, mai bine zis, numai dacă nu speri nimic, poţi ajunge să cunoşti fericirea. Şi nici atunci…
Nimic nu atestă că renunţarea la orice speranţă (dacă ar fi posibilă) ar avea ca efect nemijlocit şi automat fericirea. Cunosc oameni care nu mai speră de mult la nimic şi care nu sunt deloc fericiţi. Priviţi cu atenţie în jur.
În definitiv, fericirea nu consistă numai în renunţări, în abţineri, în feciorii, ea nu provine doar din absenţe, nu poate fi o sumă de negaţii, un ideal privativ, o asceză. Trebuie să aibă şi un conţinut pozitiv. Dar nu aş putea preciza conţinutul ei „general“, fiindcă nu există un astfel de conţinut valabil pentru toţi. Tot ce ştiu, de exemplu, este că Flaubert (care nu a fost un om suficient de banal pentru a deveni exemplar) era cuprins de euforia lui solitară (despre care vorbeşte într-o scrisoare către Louise Colet), pentru că scria, într-un sfârşit, după ore şi ore de chin, un pasaj mulţumitor, o propoziţie desăvârşită ca „el ieşi“ (cf. Educaţia sentimentală, I: „Il disparut“) şi nu pentru că renunţase cu totul la speranţa / dorinţa de a le obţine vreodată.
Cum vedem, fericirea depinde, uneori, de un adverb în finalul unei propoziţii, de un epitet ornant, de sintaxa bizară a unui paragraf, de scurtime, adică de foarte puţin. Aproape de nimic.

3. În încheiere, aş mai spune ceva. Nu cred că termenul „fericire“ are un înţeles suficient de precis, dacă are vreunul. Şi nu cred nicidecum că are un înţeles colectiv. N-am întâlnit fericiri ecumenice. Fiecare cu fericirea lui particulară, egoistă. Dacă nu mă înşel, în scrisoarea din 24 aprilie 1852, Flaubert nici nu foloseşte cuvântul „fericire“. Descrie ceea ce a simţit uneori ca emoţie, bucurie, entuziasm, înfiorare. Caracterizează astfel o stare de spirit care ar face inutilă orice fericire, în înţelesul comun.
În definitiv, Flaubert nu se deosebea în chip simţitor de opinia lui Seneca. „<Înţeleptul> –  scrie filosoful stoic – este mereu şi pretutindeni senin, nu depinde de alţii, nu aşteaptă bunăvoinţa sorţii ori a oamenilor. Fericirea lui este lăuntrică.“ (Epistole către Lucilius, 72). Nici euforia lui Flaubert nu depindea, în fond, de altcineva. Dar era mai puţin pasivă.

Un comentariu pentru “Fericirile. Şi ceea ce urmează după ele”

  1. aprilie 1, 2015 la 3:52 pm

    Un articol care mi-a mers la inima. Lovit, ochit. Eu cred ca implinirea (e prea mult spus fericire)tine de cunoasterea limitelor personale. Cand orgoliul te aiureste…s-a dus si implinirea. Iar fara sanatate, toate sunt zadarnice. Nu te mai poti bucura de nimic. Felicitari autorului!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper