Emoţie şi memorie: diasporă şi cortizol

Un articol de DORU MÃRGINEANU

La prima vedere, noţiunile din titlu par atât de disparate încât e firesc să te întrebi ce ar putea să desemneze împreună. Că diaspora are (sau e de presupus că păstrează!) memoria originilor pare clar, iar că emoţiile se asociază cu secreţia de hormon cortizol e un element de fiziologie intrat în cultura (aproape!) generală. Dar întrepătrunderea celor două asocieri nefiind evidentă, precizez că voi prezenta impactul factorului emoţional asupra memoriei, ilustrând generalităţile prin evocarea momentului îndepărtat în timp, dar intact în memorie, al intrării mele în diasporă.
Timp de câteva secole, de la Descartes încoace, interesul savanţilor şi al filozofilor preocupaţi de acea funcţie care îl distinge pe om de toate celelalte specii – activitatea cerebrală – a fost centrat pe raţiune şi intelect, definitorii pentru natura umană, după cum o exprimă celebra afirmaţie carteziană Cogito ergo sum (gândesc, deci exist). Dar avântul din ultimele două decenii al neuroştiinţelor a adus în prim-planul interesului ştiinţific şi emoţiile – aspectul afectiv al conştiinţei. În best-sellerul Inteligenţa emoţională (Bantam Books, 1995, tradus în româneşte la Editura Curtea Veche, 2008) Daniel Goleman a dezvoltat ideea că succesul social este determinat nu doar de gradul de inteligenţă, ci în mare măsură de capacitatea de control al emoţiilor proprii şi ale celor din jur. Antonio Damasio, în celebra sa carte Eroarea lui Descartes (Avon Books, 1994, tradusă în româneşte la Editura Humanitas, 2004) a arătat dependenţa inseparabilă a raţiunii de emoţii. Iar Joseph LeDoux, în Creierul emoţional (Simon & Schuster, 1996) a descris pregnant neurobiologia emoţiilor şi patologia emoţională.
Într-una dintre exprimările sale inspirate devenite aforisme, marele cineast Luis Buñuel a spus că „memoria este cea care ne determină vieţile <…> viaţa fără memorie nu este viaţă“. Într-adevăr, memoria intervine în toate funcţiile cognitive, iar memoria evenimentelor trăite este esenţială chiar pentru supravieţuire, căci numai amintirea a ce s-a întâmplat deja ne permite să anticipăm ce este probabil că se va mai întâmpla şi să acţionăm în consecinţă. Dar creierul uman, oricât de impresionante îi sunt posibilităţile, nu poate reţine cu aceeaşi fidelitate toate momentele vieţii, astfel că unele sunt uitate imediat, în timp ce altele se înscriu în noi definitiv, putând fi rememorate în detaliu până la sfârşitul vieţii. Persistenţa diferită în memorie a fost iniţial atribuită faptului că reţinem cu precădere date sau întâmplări noi care sunt previzibile, putând fi integrate împreună cu elemente deja memorizate. Această explicaţie pare adecvată referitor la capacitatea de a memoriza date fără vreo semnificaţie specifică pentru persoana respectivă. Ca să distingă în mod intrinsec memoria, aparte de alte funcţii mentale, primul cercetător care a iniţiat (în anii 1880) studiul sistematic al acesteia, psihologul german Hermann Ebbinghaus, s-a ocupat în mod deliberat de memorizarea datelor complet neutre (grupuri de litere fără sens). El a descoperit curba de uitare, care descrie stingerea în timp a memoriei şi a exprimat cantitativ încetinirea uitării prin repetarea celor învăţate. Dar dorinţa de a delimita din ansamblul activităţii psihice exclusiv funcţia de memorizare, deşi explicabilă ca demers analitic, reducând excesiv complexitatea psihicului uman, ratează şansa de a înţelege însăşi esenţa consolidării memoriei. Iar consolidarea până la permanentizare este specifică memoriei autobiografice, care stochează episoade din viaţa proprie şi contextul în care s-au produs, mai degrabă decât memoriei cunoştinţelor dobândite.
Cercetări din ultimele decenii au stabilit cu certitudine faptul că persistenţa şi pregnanţa cu care o persoană îşi aminteşte un anumit eveniment sunt strict corelate cu semnificaţia emoţională a respectivului eveniment pentru acea persoană. Iar elucidarea relativ recentă a mecanismelor prin care activarea emoţională consolidează memoria este un progres ştiinţific major a cărui relevanţă depăşeşte cu mult cadrul restrâns al neuroştiinţelor, căci contribuie la înţelegerea naturii umane. O sinteză a rezultatelor referitoare la mecanismul consolidării amintirilor a apărut în iunie 2013 în prestigioasele anale (Proceedings) ale Academiei de Ştiinţe a SUA sub semnătura celui mai reprezentativ cercetător din acest domeniu, James McGaugh de la Universitatea din California, autorul monografiei Memory and Emotion: The Making of Lasting Memories (Columbia University Press, 2003), unanim considerată drept jalon marcant al înţelegerii memoriei.
Fiecare dintre noi poate verifica oricând că evenimentele trăite cu o încărcătură emoţională – fie negativă, precum un accident de circulaţie, fie pozitivă, precum o aniversare remarcabilă – sunt reamintite mult mai bine decât toate momentele de rutină. Încă din 1620, Francis Bacon, în celebra sa operă Novum Organum, remarcase explicit că „memoria este ajutată de orice care face o pasiune puternică, inspirând teamă sau uimire, regret sau bucurie“. Însă doar cercetările recente au arătat modul concret în care activarea psihică emoţională consolidează memoria evenimentelor ce au mobilizat aspectul afectiv al conştiinţei. Spus simplu, starea emotivă activează secreţia glandelor suprarenale, care eliberează în circulaţia sangvină hormonii de stres adrenalină şi cortizol. Cortizolul, a cărui moleculă poate să treacă din sânge în creier, exercită asupra neuronilor cerebrali un efect activator, stimulându-le capacitatea de interconectare prin care se fixează memoria. Adrenalina din sânge nu poate trece direct în creier, dar ea stimulează o cale nervoasă ascendentă care comandă unui centru specializat de la baza creierului să elibereze adrenalină chiar în incinta (strict protejată!) a acestuia. Iar în creier, adrenalina are şi ea efect activator asupra neuronilor cerebrali. Astfel că, direct şi indirect, cei doi hormoni mobilizaţi de emoţie consolidează memoria evenimentelor care le-au determinat secreţia, făcând să ne reamintim cu fidelitatea retrăirii, chiar până la sfârşitul vieţii, acele întâmplări care ne-au emoţionat puternic. Spre deosebire de acestea, amintirea tuturor momentelor neutre din punct de vedere afectiv – deci banale – se şterge mult mai rapid, uneori după doar câteva secunde.
Recent, am văzut în programul săptămânal al posturilor TV de aici (din Bruxelles) că pe canalul cultural al televiziunii belgiene de limbă franceză urma să fie reluat un documentar vechi, ce fusese difuzat iniţial în decembrie 1988: reportajul Dezastrul roşu, despre România anului 1988. Pe mine, simpla referire la acel reportaj mă face să retrăiesc în detaliu tot contextul zilei de acum mai mult de un sfert de secol în care întâmplarea făcuse să îl vizionez. La 7 decembrie 1988, plecat cu avionul din Bucureştiul înzăpezit, am aterizat în Bruxelles pe o vreme surprinzător de primăvăratică şi am luat trenul spre Liège. Seara, la profesorul Ernest Schoffeniels – cu care stabilisem de mulţi ani o rodnică colaborare profesională, complet în afara mecanismelor oficiale de atunci – am luat cina doar cu el şi soţia lui, la masa rotundă de marmură de sub lampadarul ajustabil, din sufrageria lor cu mobilă minimală într-un spaţiu generos, unde măşti şi statuete africane priveau enigmatic prin peretele de sticlă deschis spre câmpia de afară. După salade liègeoise şi vinul de masă obişnuit, ne-am aşezat să vedem la televizor un reportaj ce fusese anunţat ca document deosebit despre România „lui Ceauşescu“. Dezastrul roşu (accesibil acum pe site-ul Europei Libere) nu putuse fi realizat decât pe ascuns, dar ceea ce prezenta era doar realitatea vieţii zilnice din ţara mea, de unde plecasem în acea dimineaţă. Nimic din acel reportaj nu era vreo noutate pentru mine. Şi cozile pentru procurarea chiar a celor mai amărâte alimente la care îngheţau bătrânii (precum tatăl meu), şi lipsa medicamentelor esenţiale pentru copii (ca pentru începutul de astm al fiului meu), şi delirul sufocant de omagii pentru „genialul Conducător şi eminenta savantă…“, şi…, şi…, chiar şi admirabila dizidenţă solitară a Doinei Cornea, toate îmi erau perfect cunoscute. Dar creierul meu, deşi predispus genetic la prudenţă, educat în raţionalitate prin formaţia şi activitatea profesională de biofizician şi condiţionat inhibitoriu de sistemul în care trăisem peste patruzeci de ani, va fi fost atunci inundat de cortizolul unei emoţii neobişnuite. Căci coincidenţa ca, în chiar ziua sosirii, să revăd din Belgia faţa nefardată a realităţii sinistre din care venisem, mi-a apărut ca supranaturală. Astfel că, la sfârşitul acelui reportaj televizat, le-am spus gazdelor mele uşor incredule în privinţa celor vãzute că totul e adevărat şi că îi rog să mă ajute să îmi scot familia din acel dezastru. Că emoţia momentului va fi fost excepţională este uşor explicabil, căci luam decizia unei rupturi care atunci era dramatică. În 1988, ca român (nu etnic german sau evreu) pe care doar şansa împrejurărilor şi perseverenţa îl ajutaseră să obţină un paşaport cu viză (de o lună!) pentru o ţară necomunistă, nu puteam rămâne în Apus decât ca „fugit“, deci definitiv proscris. Multiple bariere psihologice: legătura afectivă cu familia aflată integral în ţară, poziţia gratifiantă de cadru universitar cu activitate vizibilă şi recunoscută acasă, o vârstă la care viaţa nu mai începe etc. au fost atunci depăşite de intensitatea unei emoţii care a făcut din acel moment o răscruce a vieţii mele fixându-mi-l definitiv în memorie. Acest episod este doar o ilustrare personală a realităţii că perenitatea amintirilor ne este dată de emoţia trăită în respectivul moment, ceea ce poate fi verificat de oricine dacă îşi analizează propriile amintiri. Cât priveşte înţelegerea mecanismelor concrete prin care emoţia consolidează memoria, ea a rezultat din interesul firesc faţă de rolul major al emotivităţii… la bine şi la rău!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper