Dosarul de Securitate al lui Marin Preda

Un articol de Eugen Simion
Un articol de Iordan Datcu
Un articol de George Neagoe

Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, documente inedite din Arhiva C.N.S.A.S., Prefaţă  de Eugen Simion, Bucureşti,  Editura Muzeul Literaturii Române, Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi Artă, 2015, 552 p.

 

Marin Preda citit de informatorii Securităţii

La sugestia mea, Ioana Diaconescu a cercetat dosarele lui Marin Preda aflate la CNSAS şi a extras din ele ce i s-a părut că poate defini mai bine atitudinea morală şi literară a prozatorului şi, totodată, reacţiile (se va vedea cât de ample, persistente şi brutale) ale Securităţii faţă de acest scriitor socotit primejdios prin talentul său epic şi libertatea lui de gândire. A rezultat un volum de aproximativ 500 de pagini care, de multe ori, pot fi citite ca un roman poliţist. Eroul lui este un „obiectiv“ (Marin Preda) suspectat de a fi un om incomod şi un scriitor imprevizibil, iar pe urmele lui o haită de informatori (agenţi) şi, în spatele tuturor, un număr de locotenenţi şi căpitani de Securitate care primesc turnătoriile, le sintetizează şi, la urmă de tot, trag concluzii şi fac planuri de acţiune pentru anihilarea „obiectivului“… În vremea aceasta (vremea unei incredibile hărţuieli), Marin Preda scrie Risipitorii, volumul al II-lea din Moromeţii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul şi, înainte de a continua Delirul, se apucă să scrie cel mai greu şi cel mai lung roman al său, Cel mai iubit dintre pământeni, apărut în 1980, cu puţin timp înaintea dispariţiei sale în circumstanţe încă neelucidate. Dosarele (în număr de cinci) se opresc aici, adică după apariţia Delirului şi după zarva pe care a provocat-o în lumea literară şi în lumea politică. Lipsesc, din păcate, documentele referitoare la perioada în care Preda scria cel mai amplu şi mai dur roman al său (Cel mai iubit dintre pământeni). Întrebarea este: cum se explică această absenţă? Este greu de înţeles că, după Delirul, „agenţii“ ce stăteau în jurul prozatorului şi al Editurii Cartea Românească au încetat, deodată, să transmită informaţii şi este şi mai greu de presupus că Securitatea română îşi pierduse curiozitatea de a afla ce scrie şi ce gândeşte Marin Preda… Mai ales că, deşi Preda era un om discret şi păstra un mare secret în privinţa romanului pe care-l redacta în chinuri, la Mogoşoaia, se zvonise, totuşi, în viaţa literară că este vorba de o carte grea, ambiţioasă despre lumea contemporană. Când l-am întrebat de câteva ori despre ce scrie, care-i tema romanului, răspundea vag: „a, e greu, mon cher, nici nu ştii ce greu este să scrii adevărul despre lumea de azi“… Nu depăşea aceste reflecţii generice… Odată mi-a mărturisit ceva fără să-l întreb: „Domnule, nu ştiu ce să fac. Sunt într-o mare încurcătură. Eroul meu refuză să mai vorbească, nu mai vrea să se confeseze“… Am relatat în altă parte această scenă scoasă, parcă, dintr-o piesă de teatru… Cum să nu poată eroul unui roman să se confeseze dacă autorul vrea ca el să mărturisească totul? Ce vrea să spună istoria aceasta?, gândeam eu intrigat de îngrijorarea lui Marin Preda… Care-i adevăratul motiv care-l împiedică pe prozator să-şi continue romanul?… Când l-am citit, mi-am dat seama despre ce este vorba: o problemă de scenariu epic, o chestiune de tehnică într-o naraţiune scrisă la persoana întâi. Prozatorul simţea nevoia să schimbe vocea narativă şi, prin ea, unghiul de percepţie asupra subiectului. A găsit soluţia…
Ca să închei această paranteză: romanul pe care-l scria atunci Marin Preda îl preocupa în cel mai înalt grad. Avea un puternic sentiment de nelinişte şi insecuritate, deseori îşi lua manuscrisul cu el, la editură, îi era realmente frică să nu vină cineva şi să i-l fure. Nu era un om fricos, dar, iată, se temea să nu i se întâmple ceva şi să rămână romanul neîncheiat. Avea şi alte angoase de ordin intim, de care nu vorbea. Cum să nu fie Securitatea interesată de toate aceste lucruri, ea, care – după cum se vede din dosarul existent – înregistra toate fleacurile, ce-a mâncat şi cu cine a luat Preda masa, pe cine a bârfit, ce-a zis despre Ivasiuc sau cui i-a telefonat? Este de bănuit că aceste dosare se află undeva ţinute la secret sau, ipoteza cea mai rea, cã au fost distruse pentru a şterge definitiv urmele. Aşa s-a întâmplat şi cu o parte (partea referitoare la ultimii ani din viaţa scriitorului) din jurnalul intim. Văzând aceste coincidenţe, suntem îndreptăţiţi să credem că ceva important, ceva esenţial, ceva dramatic din biografia lui Marin Preda rămâne încă necunoscut. Mă gândesc ce putem face ca armata de ofiţeri în frunte cu Albescu şi Bojin (două nume ce se repetă în aceste documente de urmărire politică) să fie constrânsă să dea explicaţii în legătură cu dispariţia acestor dosare… Este important să ştim, după 35 de ani de la moartea subită a unui mare scriitor, ce s-a întâmplat, în fond, cu el în ultimii ani de viaţă şi ce se ascunde – până la capăt – în spatele acestei infernale acţiuni de urmărire, denigrare, intimidare, dezinformare la care a fost supus autorul Moromeţilor, de la primele scrieri până la dispariţia lui.
Dar să revin la documentele transcrise şi comentate cu mare grijă şi cu un infinit devotament de Ioana Diaconescu. Ţin să-i mulţumesc şi s-o felicit, pe această cale, pentru strădania şi priceperea ei. A reuşit să pregătească o carte ce va sta, în mod cert, de aici înainte pe masa criticului literar interesat de biografia şi opera unui mare scriitor, aşa cum sunt văzute şi judecate de poliţia politică a regimului totalitar. Fapt curios. Unele informaţii pot interesa în mod obiectiv istoriografia literară, ca de pildă acelea despre soţiile lui Preda sau despre scriitorii ce gravitau în jurul lui… Din păcate, nu putem afla nimic despre identitatea turnătorilor săi, mulţi şi foarte productivi. Ei au nume de cod şi, observ, Ioana Diaconescu n-a putut sau n-a avut voie să-i desecretizeze. Ar fi fost util să-i cunoaştem pe aceşti neobosiţi iscoditori din interiorul şi din afara redacţiei Editurii Cartea Românească. Unii dintre ei sunt, în mod cert, scriitori şi-l frecventează cu regularitate pe Preda pentru a-l trage de limbă. Ce crede prozatorul despre tezele din iunie? Ce gândeşte despre destinul ţăranului român? De ce refuză să scrie articole despre parastasele politice de peste an (28 ianuarie, 23 august, 7 noiembrie) sau despre congresele patidului? Conştiincioşi, agenţii notează vorbele prozatorului şi le comunică unde trebuie… O lume impură, un spectacol tragic-grotesc, greu de imaginat şi, totuşi, o lume şi un spectacol prin care au trecut aproape trei generaţii de scriitori români. Şi nu un an sau doi, ci aproape o jumătate de secol.
Recitesc aceste pagini triste, după ce le-am mai citit o dată, atunci când mi le-a dat Ioana Diaconescu, şi încerc să înţeleg de ce Preda este atât de suspectat, urât – în esenţă – de „organe“ şi pentru ce motiv decenii de-a rândul el a fost „lucrat“, cum zice un ofiţer vigilent, de către „DUI“ (dosar de urmărire individuală), de AV (acţiune de verificare) şi de alte structuri ale M.A.I-ului. Nu era, pe faţă, un disident, un adversar hotărât al regimului comunist, n-a ameninţat că-şi dă foc în piaţa publică şi nici că vrea să organizeze un complot în interiorul Uniunii Scriitorilor din România. Şi, totuşi, toate notele informative încep cu precizarea că Marin Preda are „atitudini duşmănoase faţă de regimul socialist“ şi că nu are păreri bune despre literatura română. În 1952, cadrele M.A.I. intenţionează să-l încorporeze (mai precis să-l interneze) într-o „unitate de muncă“ (în limbajul Securităţii: colonie, lagăr de muncă forţată) pentru că scrisese ceva ce nu trebuia să scrie sau, cum se precizează mereu în aceste sinistre turnătorii, pentru că este „un scriitor cu atitudine ostilă“. Acest act samavolnic nu s-a finalizat (în sensul că Preda n-a fost trimis cu forţa într-o „unitate de muncă“ pentru a fi reeducat), dar ceva a fost, pentru că, spre sfârşitul anilor ’60, când l-am cunoscut pe Marin Preda, mi-a vorbit în câteva rânduri de această ameninţare. Cineva, zicea el, un prieten din cercul lui Leonte Răutu, i-a şoptit că se află pe lista neagră şi că-l aşteaptă vremuri grele. Şi că ar fi bine să scrie ceva ca să risipească grelele suspiciuni ce apasă asupra lui. Atunci a scris Desfăşurarea care l-a salvat…
Din documentele pe care le avem acum în faţă, deduc că îngrijorarea lui Preda, că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău din cauza atitudinii sale, nu era fără temei. Această nelinişte l-a urmărit toată viaţa. „Agenţii“ trimişi, precum copoii, pe urmele lui înregistrează mereu opiniile negative (ostile, adică, puterii comuniste), mai ales când este vorba de politica faţă de ţărănime şi faţă de literatură. Două subiecte care-l preocupă în chip constant. Clasa ţărănească a fost distrusă, spune el în diverse ocazii, şi, pe la mijlocul anilor ’60 se gândeşte să dea o continuare Moromeţilor. Scrie, într-adevăr Moromeţii II (apărut în 1967) şi nu ascunde faptul că vrea să spună tot adevărul despre colectivizare. Şi, în stilul său, l-a spus. Era normal ca Securitatea să cunoască, înainte de a accepta tipărirea romanului, cum prezintă prozatorul lucrurile… De aceea vrea să afle unde ţine manuscrisul şi ce să facă pentru a-l citi. Instalează, de aceea, „Aparate de Măsură şi Control“ în apartamentul scriitorului şi, mai târziu, în biroul său de la Cartea Românească, care îl monitorizează ziua şi noaptea. Volumul de faţă cuprinde şi aceste înregistrări, unele interesante pentru că aduc veşti despre viaţa literară, altele fără nicio semnificaţie (cu cine vorbeşte la telefon Mihai Gafiţa – redactorul-şef –, cine-l vizitează pe Preda, ce spune contabila editurii, ce tiraj să dea unei cărţi etc).
Rămâne semnificativ faptul în sine: un scriitor român este urmărit ani de-a rândul în viaţa publică şi în camera de culcare: ce zice, pe cine vizitează, ce-a declarat faţă de alt scriitor – amic din tinereţe – cu care petrece un eveniment de familie. Totul este notat, reprodus, comentat şi, în funcţie de rezoluţia anchetatorului, se propune un plan de măsuri, pe puncte. Din lunga listă de informatori (iată câteva nume: Arthur, Anatol, Savin, Paul, Gheorghiu, Lascăr, Ilie Petruţ, Tudor Miron, Stere Ion, Şoimu Dan, Valerian, Frună Elena, Popa Ion, Marinescu Ion, Aldulescu, Andrei Galfin, Aurel, Vlad, Fălticeanu, Irina… etc), cei mai activi, cei mai „analitici“ şi, până la urmă, cei care furnizează cele mai multe date despre viaţa intimă a lui Marin Preda şi despre ideile sale despre viaţa politică şi socială românească sunt Nicolae Anatol (care are şi un al doilea nume de cod: Arthur) şi Şoimu Dan. Pe cel dintâi l-am întâlnit şi în dosarele lui Ion Caraion, publicate cu câţiva ani în urmă, Arthur (Anatol) este, din nefericire, chiar Ion Caraion, prietenul, colegul de generaţie al lui Marin Preda, condamnat întâi la moarte, apoi la muncă silnică pe viaţă, de regimul comunist. O tragedie pe care am discutat-o în altă parte. Îl regăsesc acum în acest dosar, dând informaţii insalubre despre tânărul Preda şi despre ideile sale în anii ’60–’70… Idei „duşmănoase“, bineînţeles. Şi Preda care nu uita niciodată să ne spună, nouă, criticilor din cercul lui de prieteni: aveţi grijă de bietul Caraion, a suferit mult, scrieţi despre el… Caz, într-adevăr, tragic, greu de judecat, pentru că Ion Caraion este un poet de anvergură şi, să nu ignorăm, el şi-a petrecut toată tinereţea în puşcăriile comuniste. Cum să judecăm un om care a trecut prin infern? Este întrebarea pe care mi-am pus-o şi mi-o pun şi azi, când văd ce poate să facă, în libertate, omul care a trecut prin infernul detenţiei… Încă o dată: cum salvăm opera poetului de căderile, compromisurile, înfrângerile omului care a scris-o?…
Cu această interogaţie fără răspuns, mă întorc la victima acestor delaţiuni concentrate, încrucişate, lăţite, înflorite de turnătorii care s-au ţinut după el cum se ţine lipită umbra de om. Strigătul de luptă al anchetatorilor săi este următorul: „să-l lucrăm pe scriitorul Marin Preda“. Şi-l lucrează chiar şi atunci când scriitorul se retrage în dormitor. Este totdeauna cineva care prin „tehnica operativă“ instalată în casă ştie dacă prozatorul a petrecut sau nu o noapte liniştită sau a avut o dispută conjugală. Un exces de sadism şi de imbecilitate. Securitatea vrea să ştie ce gânduri intime are Preda, în asemenea momente, şi pe cine bârfeşte partenera sa. Este un coşmar, îmi dau seama, să treci prin asemenea experienţe (şi, repet, să treci nu o săptămână, o lună, ci o viaţă întreagă) şi să rămâi scriitor în asemenea condiţii şi să vrei, în continuare, să-ţi scrii opera, să faci literatură de performanţă. Performanţa în această situaţie nu este numai de ordin estetic, ci şi de ordin etic: să spui adevărul, să nu mistifici adevărul, să nu îmbrobodeşti realul în voaluri de cuvinte frumoase sau în aluzii pe care nu le înţelege nimeni. Pe scurt şi cu o vorbă care nu place tuturor: să faci rezistenţă prin cultură.
Ce nu observă toată liota de turnători este faptul că Preda are convingerea că singurul mod de a rezista în literatură este să faci literatură bună. Este şi unica modalitate de a face ca literatura să supravieţuiască. L-am auzit de multe ori spunând, când venea vorba de soarta literaturii române: „Mon cher, noi trebuie să facem în aşa fel încât literatura română să reziste o sută de ani“. Nu dădea alte explicaţii, nu indica strategii, nu se gândea să organizeze grupuri de acţiune, în fine, Preda nu era nici prin natura lui un luptător necondiţionat, un căuzaş pe care să-l scoţi noaptea din casă şi să-l trimiţi să ia parte la o acţiune, în fine, Marin Preda nu era nici măcar un bun vorbitor care să poată să agite masele. Vorbea încet, corect, desigur, dar fără vervă, fără să-i înflăcăreze pe cei care-l ascultau. L-am însoţit de câteva ori la întâlnirile cu studenţii în Amfiteatrul „Odobescu“ de la Facultatea de Filologie din Bucureşti. S-a prezentat bine, avea idei, avea păreri interesante despre literatură, dar nu era un orator strălucit. Din când în când lansa câte o propoziţie memorabilă. Se ferea să vorbească în dodii, evita sistematic chestiunile dificile, dar nici nu făcea apologia puterii comuniste, cum făceau, de regulă, în spaţiul public scriitorii din epocă. Avea, ca să spun astfel, căile sale de atac. Dacă era întrebat ce crede despre ţăranul contemporan, răspundea că satul românesc nu mai este ce-a fost şi că, părăsind satul (devenind, altfel zis, salahor la oraş), ţăranul român nu mai respectă morala tradiţională, devine un lumpen agresiv, amoral, în stare să ucidă o bătrână pentru a-i lua o sută de lei. Cum este posibilă această transformare? – întreba el pe cineva nevăzut, ipotetic. A scris despre toate acestea în naraţiunile şi eseurile ale. Cine citeşte Imposibila întoarcere (titlu emblematic, titlu simbolic: imposibila revenire la ceea ce a fost în societatea românească !) îşi dă seama ce gândeşte, cu adevărat, scriitorul despre lumea rurală din care provenea şi de care nu s-a dezis niciodată…
Era Marin Preda un om egoist, avid de bunuri materiale, cum au scris adversarii lui şi cum îl încondeiază informatorii Securităţii? Când apare romanul Risipitorii, oamenii Securităţii – instigaţi de „agenţii“ verzi de invidie – cercetează statele de plată şi socotesc sumele ridicate de autor. Nu sunt de tot modeste, dar nici atât de mari încât autorul să nu aibă grija de mâine. Informatorii continuă însă să raporteze că Preda câştigă sume fabuloase şi, repetând aceste minciuni, se formează legenda în viaţa literară că autorul Moromeţilor este putred de bogat şi, în genere, că devalizează sistematic „Fondul literar“. N-a fost deloc aşa, la moartea lui, în 1980, s-a găsit un cec cu o sumă care nu depăşea preţul a două maşini Dacia 1300, reprezentând drepturile de autor pentru romanul în trei volume Cel mai iubit dintre pământeni.
Altă legendă este că Marin Preda a fost un monstru de egoism, interesat numai de sine, „scârbos“ (cum scrie un coleg de generaţie), incomod, imprevizibil şi, prin toate acestea, nefrecventabil. Aşa notează şi denunţătorii săi. Atât de tare şi de absurd îl denigrează, încât unul dintre ofiţerii de Securitate ce se ocupă de „obiectivul Preda“ (Scriitorul, Editorul), ţine să le potolească zelul şi scrie pe nota informativă că nu trebuie luate în seamă, în totalitate, relatările lui Nicolae Anatol, de pildă, cel mai productiv şi mai „talentat“ (scriitura lui este o impecabilă operă de caligraf) dintre denigratori… Paginile scrise de el sunt veritabile fişe de observaţii caracterologice, amintiri, judecăţi morale şi judecăţi de valoare… Toate negative, se înţelege. Ele pot fi publicate într-o broşură ca o operă de infamie scrisă de un Procopiu din Cezareea din vremurile noastre. Nicolae Anatol este, să nu uităm, poet şi eseist, amic de tinereţe trecut prin detenţie, înrăit la culme şi, din nefericire, incapabil să distingă, în libertate, binele de rău, valoarea de impostură. Caz, încă o dată, tragic, caz clinic, incapacitate de resemnare în faţa adevărului şi, înainte de toate, incapacitate de a refuza compromisul cu ideile.
Apropo de oamenii de litere din aceste dosare: sunt mulţi citaţi, invocaţi, inculpaţi în toate felurile, de la Zaharia Stancu până la Paul Goma, D. Ţepeneag, actori mai mult sau mai puţin implicaţi în această tragi-comedie aranjată. Unii – nu din rândul celor amintiţi mai sus – s-au pus în slujba poliţiei secrete şi, ca numitul Arthur, o fac cu sârguinţă, cu devotament, chiar cu dăruire… Un oarecare Şoimu Dan scrie bine, fraza lui este bogată, ştie să bage intrigi şi să facă speculaţii verosimile. Este probabil scriitor, mă rog, eseist. Ştie ce cărţi a citit Preda (a citit, de pildă, Setea, după patru ani de la apariţie). Nu l-a citit pe Petre Sălcudeanu, este la curent cu faptul că în Franţa a apărut Histoire des littératures, în colecţia Pléiade şi că acolo singurul scriitor menţionat este el, Preda. Şoimu Dan este iritat de această menţionare pozitivă şi aduce argumente împotrivă: prozatorul evită să scrie despre comunişti sau, când scrie, strecoară câte o ironie, personajele lui negative sunt mai complexe decât cele pozitive (prea schematice) etc. Preda nu are, apoi, mulţi prieteni. Îl are pe Ov. S. Crohmălniceanu şi s-a certat cu Paul Georgescu. Îi contestă pe Eugen Barbu şi pe Titus Popovici şi, în spaţiu public, dă dovadă de snobism, ceea ce irită pe scriitorii contemporani care stau mai bine cu etica socialistă. Când stă de vorbă cu autorităţile, Preda îşi apără cărţile, dar apără şi cărţile duşmanilor, de exemplu Groapa lui Eugen Barbu – o carte „foarte bună, ea va rămâne în literatură“, ar fi zis Marin Preda la o asemenea întâlnire. Păcat, ar fi adăugat el, că E. Barbu a fost pus să facă, la o nouă ediţie, modificări prejudicioase estetic.
Dacă este aşa cum zice informatorul, Preda a spus bine. Are dreptate. Groapa este o carte bună şi modificările aduse (scena cu greva muncitorească de la Griviţa) nu sunt deloc fericite din punct de vedere epic. Cât despre snobismul lui Preda, este o curată prostie. Preda snob? Confuzie gravă, ca şi altele. Oricum, „obiectivul“ este mereu evaluat şi reevaluat, ca individ (din punctul de vedere al eticii şi echităţii oficiale nu iese niciodată bine) şi ca scriitor. Când prozatorul scrie o piesă de teatru (Martin Borman), este o mobilizare generală în rândul informatorilor. Ce-a vrut să spună autorul, la cine se referă, nu sunt, cumva, aluzii la societatea multilateral dezvoltată? Ce-i cu acest personaj (Jean Paulescu) care ajunge consilierul lui Chambe şi, apoi, participă la acţiunile unui grup hitlerist în America de Sud? Agenţii îl trag de limbă pe autor, cer părerea prietenilor autorului, cum face numitul Stere Ion şi, mai ales, cum procedează Ioana Severin, o damă culturală care stă de vorbă cu Cezar Baltag, cu Alecu Ioan Ghilea, cu Octav Minculescu, secretar la Gazeta literară, pentru a afla opinia lor despre piesă. Ea însăşi, femeie isteaţă, observă că Preda n-a înţeles nimic din literatura modernă şi că, în genere, pluteşte într-o nebuloasă ideologică. Stere Ion are un ton mai potolit, dar nu dă nici el un verdict pozitiv: autorul lui Martin Borman are o perspectivă pesimistă asupra omului şi, dacă o are, nu-i bine, este chiar rău. Maiorul Popa Dumitru, sintetizând aceste păreri, face o notă către superiori, zicând că piesa (tipărită în Gazeta literară, 11 august 1966) „cuprinde în parte opiniile sale duşmănoase într-o formă alegorică, dar totuşi destul de vizibilă“…

 

Marin Preda în vizorul Securităţii

 

După cartea lui I. Oprişan, Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu (Saeculum I.O., 2014, 551 p.), o nouă carte dezvăluie preocuparea aceleiaşi instituţii – de data aceasta pe parcursul mai multor ani – pentru un alt mare scriitor: Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii. Documente inedite din Arhiva CNSAS, prefaţă de Eugen Simion (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Muzeului Literaturii Române, 2015). Dacă dosarul de urmărire personală a lui G. Călinescu a fost închis când acesta s-a înscris în partidul unic, Marin Preda a fost urmărit între anii 1952 şi 1979. La data când începe urmărirea lui, Marin Preda publicase doar volumele Întâlnirea din pământuri (1948), O adunare liniştită (1949) şi Ana Roşculeţ (1949). În prima notă informativă, din 9 septembrie 1952, sursa care o întocmeşte, „Valentin“, nu aminteşte vreuna dintre aceste cărţi, cel despre care informează fiind „scriitorul Preda Marin de la <revista> «Viaţa Româneasc㻓. Iată nota acestei surse, care lasă impresia că a notat cuvânt cu cuvânt cele spuse de Marin Preda: „Am fost acasă la mine, în Teleorman şi pot să vă spun că e o prostie ce s-a făcut cu devierea de dreapta la ţară. La mine în sat a fost şi o rebeliune pe chestia asta. Au venit miliţienii cu mitralierele şi pistoalele automate, au arestat şi i-au bătut pe ţărani de i-au rupt. Asta a fost cu devierea de dreapta, la ţară, aproape în fiecare raion s-a făcut câte o răscoală de asta. Strigau toţi că gata, s-a terminat cu comuniştii, şi la răscoalele astea n-a participat nici un chiabur, numai mijlocaşii… Ce mai e şi asta, până ieri alianţă cu mijlocaşii şi acum, hop, duşmanii de clasă… Nesiguranţa şi ura pe care a dezlănţuit-o crearea a 500.000 de chiaburi va încetini colectivizarea. Cred că prin constrângere se face colectivizarea. Dacă provoacă rebeliuni, înseamnă că e ceva putred, că cei de la Comitetul Central fac «prostii», omul vrea să trăiască în siguranţă, ori cu măsurile luate acum la ţară, s-a creat o psihoză complect defavorabilă unei opere constructive. Experienţa sovietică la noi nu se poate aplica. În Uniunea Sovietică a fost altă situaţie, acolo n-a existat mica proprietate. Dacă se mai continuă cu măsuri care creează nesiguranţă, zvonuri şi ură contra regimului… Cert este că se merge la un eşec sigur“.
Securitatea a făcut ample investigaţii pentru a cunoaşte trecutul şi modul de a gândi al celui care a făcut incendiara declaraţie, începându-se cu perioada de viaţă 1940-1944, când Preda a fost elev la Şcoala Normală din Bucureşti. Au fost căutaţi toţi colegii săi din clasa a patra, 29 la număr, şi şase cadre didactice, cu deosebire descusuţi fiind cei „care i-au cunoscut mai bine preocupările“. „S-a declanşat – scrie Ioana Diaconescu – o acerbă supraveghere şi urmărire din partea organelor de partid şi de stat şi ale Securităţii Statului care hotărăsc să-l trimită într-un lagăr de muncă forţată sau, cu alte cuvinte, într-o colonie de muncă, după cum reiese din nota biroului ce încheie documentul. Până la urmă, prin cine ştie ce capriciu al puterii comuniste, sau poate, printr-o răzgândire salvatoare, această hotărâre nu a fost, din fericire, aplicată“. Eugen Simion ştie de ce nu s-a aplicat hotărârea: „Acest act samavolnic nu s-a finalizat (în sensul că Preda n-a fost trimis cu forţa într-o unitate de muncă, pentru ca să fie reeducat), dar ceva a fost, pentru că spre sfârşitul anilor ’60, când l-am cunoscut pe Marin Preda, mi-a vorbit în câteva rânduri de această ameninţare. Cineva, zicea el, un prieten din cercul lui Leonte Răutu, i-a şoptit că se află pe lista neagră şi că-l aşteaptă vremuri grele. Şi că bine ar fi să scrie ceva ca să risipească grelele suspiciuni ce apasă asupra lui. Atunci a scris Desfăşurarea, care l-a salvat“. Mai târziu, dacă nu Securitatea, altcineva, un personaj odios, Nicolae Moraru, a putut să spună, după apariţia romanului Delirul; „Marin Preda ar trebui arestat şi mă mir că acest lucru nu s-a făcut încă“.
Notele informatorilor şi rapoartele întocmite pe baza lor de ofiţerii de Securitate utilizează mulţi termeni compromiţători pentru cel urmărit. În 1962, la Moscova, a avut o comportare nedemnă; o notă din 1966 scrie că Preda este semnalat cu manifestări duşmănoase, iar în deplasările sale în străinătate a avut manifestări necorespunzătoare; altă dată este semnalat cu „manifestări ostile regimului nostru socialist“, atitudini necorespunzătoare observându-i-se şi în 1966; altă dată, într-o completare la Planul de măsuri în acţiunea „Scriitorul“, se menţionează că trebuie să fie luate măsuri „în scopul prevenirii unor acţiuni duşmănoase“ ale lui; altă dată se constată la el „o poziţie necorespunzătoare faţă de creaţia literară din ţara noastră, făcând în acest timp afirmaţii tendenţioase cu privire la regimul nostru socialist“; altă dată se consemnează că „Atitudinea sa ostilă faţă de activitatea politică iese în evidenţă cu perseverenţă din aprecierile pe care le face asupra calităţii de membru al P.C.R“. Alte denunţuri sunt la fel de grave: scriitorul a afirmat că îndrumarea de către partid a activităţii culturale este „nu numai inutilă, dar chiar dăunătoare“, că presa nu este liberă, că nu vrea să colaboreze la publicaţii precum Lupta de clasă, Scânteia, Secolul 20, că în străinătate s-a întâlnit cu scriitori indezirabili pentru regimul din ţară şi că pe unii i-a lăudat, despre Emil Cioran spunând că, „alături de Mircea Eliade“, este „personalitatea cea mai puternică“ din diaspora, că a corespondat cu unele publicaţii din străinătate, că s-a căsătorit cu o evreică, Eta Wexler, şi că este prieten cu „elemente duşmănoase evreieşti“, că pentru el sistemul capitalist este superior celui socialist, că împreună cu Mihai Gafiţa, redactor-şef la Editura Cartea Românească, au fost „semnalaţi pe linie informativă, cu atitudine ostilă şi legături suspecte“, că, prin funcţiile ce le deţin, „facilitează publicarea unor lucrări necorespunzătoare din punct de vedere politic“, că nu era decis, în 1964, să facă cerere de intrare în partid, că „ar duce activitate de agitaţie duşmănoasă în domeniul creaţiei literare“, că a spus că un scriitor „nu-şi poate arăta adevăratele sale dimensiuni atâta vreme cât rămâne în mediul acesta românesc“, că nu prea voia sa facă parte din alaiul vreunei vizite de lucru în ţară a lui Nicolae Ceauşescu şi că se mira că pe acesta puteau să-l intereseze „nişte hale şi nişte şuruburi“.
Urmărit şi suspectat sistematic în toate mişcările sale, în ţară şi în străinătate, scriitorului i-a fost rezervat şi un alt tratament umilitor, la fel de abuziv: aflat în tren spre Paris, împreună cu ultima sa soţie, în octombrie 1972, sunt coborâţi din tren, în staţia Curtici, pentru că scriitorul avea la el valută nedeclarată – potrivit unei note informative, 50 de dolari, iar potrivit alteia, 200 de dolari – şi un cec cu o sumă importantă în lei. Li s-a dat voie să-şi continue drumul, cu alt tren, după telefoane date la Bucureşti de către vameşi.
Securitatea cunoştea opinia lui Marin Preda despre ea, despre modul ei de a acţiona şi despre consecinţele pe care acest mod le avea printre oameni, despre starea de spirit indusă printre ei. Cunoştea opinia marelui scriitor prin tehnica operativă pe care i-a instalat-o în locuinţă. Un raport, întocmit la 18 mai 1966, de locotenentul de Securitate Cerăceanu Doina şi intitulat Obiectivul: Marin Preda, consemnează disjungerea făcută de el între o declaraţie şi un raport, pe prima acceptând-o, iar pe cel de al doilea respingându-l categoric: „Dar Marin Preda nu ar accepta în niciun caz să prezinte rapoarte organelor de Securitate. Raportul presupune că ai relaţii cu ele“. Scriitorul adaugă că „statul trebuie să aibă organe de Securitate pentru a depista pe aceia care furnizează informaţii militare, economice, politice“. Recomandabilă este, în opinia sa, aflarea stării de spirit a populaţiei „prin sondaje pe bază de procente, aşa cum se face de exemplu în America“, dar adaugă că astfel de calcule nu sunt agreate de regimul comunist „pentru că, probabil, îi e frică“. „Felul cum acţionează organele de Securitate spre a cunoaşte starea de spirit – adăuga el – este profund inuman, pentru că chiar dacă nu se soldează cu arestări, distruge relaţiile dintre oameni, face din ele un permanent motiv de izolare. (…) O astfel de stare de spirit la un om nu mai este propice unei minţi creatoare, acesta lucrează mecanic, ca să primească o leafă“. Nu cunoaşte modul cum lucrează organele de Securitate în alte sectoare. „Dar – a spus el – aceste metode în domeniul ideologic, în rândurile scriitorilor, intelectualilor în genere, nu sunt bune“. Securitatea a putut să afle, în timpul aceleiaşi ascultări, că Marin Preda ştia bine că un apropiat al său era informator: „Din fragmentele înţelese rezultă că Marin Preda este nemulţumit de un domn (despre care a aflat de la Eta) care trimite informări organelor de Securitate. Despre respectivul, Marin Preda spune că este un om foarte civilizat, că-i este foarte simpatic, dar acum, când ştie că face astfel de rapoarte, el nu mai are nici o plăcere să-l mai vadă, pentru că el nu ştie ce scrie respectivul în ele. Acum Marin Preda nu mai poate să vorbească cu această persoană decât banalităţi“.
Ioana Diaconescu a cercetat şi selectat, timp de mai mulţi ani, documente revelatoare din Dosarul de urmărire individuală nr. 2583 (volumele I, II, III, IV) şi din Dosarul documentar 119, le-a aşezat cronologic şi le-a însoţit de un bogat aparat de comentarii (137) şi note (367), a desprins cu pătrundere analitică semnificaţia documentelor privind o lungă perioadă din viaţa scriitorului, a explicat termenii folosiţi de Securitate în aceste documente şi a desprins din ele trăsături necunoscute ale scriitorului, omului, editorului Marin Preda, care a făcut cu Mihai Gafiţa, la Editura Cartea Românească, un tandem memorabil. „Mi-am dat seama cu stupoare – scrie ea – că din rigidele şi adesea ineptele rapoarte ale securităţii apar trăsături necunoscute, poate, de cei mai mulţi dintre scriitori, relevând un Marin Preda neînfrânt, curajos, devotat faţă de meserie şi mai ales de confraţii pe care îi respectă în secret mai mult decât ar fi făcut-o vreodată în mod vizibil. Descoperirea, în marasmul epocii, a unor caractere, acolo unde se putea bănui doar slăbiciune şi indiferenţă, e o adevărată bucurie, cu tot tragismul contextului. Adevărul răzbate, uneori, de unde te aştepţi mai puţin, din întunecatele documente ale Securităţii“.
Bogatul indice de nume, ale cadrelor Securităţii (ofiţeri, informatori/ agenţi), de publicaţii periodice, de edituri, de asociaţii şi uniuni de creaţie, de oraşe, facilitează consultarea unei cărţi ce abundã în informaţii dintre cele mai diverse. Poate că nu era necesară amestecarea numelor de persoane cu cele de personaje literare.
Într-un aşa de vast aparat de comentarii şi note, s-au strecurat unele greşeli, pe care le semnalăm în vederea unei noi ediţii a cărţii: Eugen Simion n-a fost, între anii 1957–1962, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, ci a făcut parte din colectivul „Eminescu“ al Academiei Române, condus de Perpessicius; seria în care a apărut Tudor Arghezi la Editura pentru Literatură s-a numit nu Opere complete, ci Scrieri; volumul de versuri al lui I. Negoiţescu nu se numeşte Moartea ultimului contabil, ci unui (greşeală existentă, e adevărat, într-o notă informativă); nu Dan Petruşincu, ci Petraşincu; Elena Piru nu este autoare a monografiilor Nicolae Filimon şi Grigore Alexandrescu, ci doar i-a furnizat documente din arhive autorului cărţilor, G. Călinescu.
Eugen Simion are meritul de a-i fi sugerat Ioanei Diaconescu să cerceteze dosarele lui Marin Preda aflate la CNSAS, de a fi scris despre ele o substanţială prefaţă şi de a fi tipărit cartea. Acest „dosar al infamiilor, scrie Eugen Simion, va sta, în mod cert, de aici înainte pe masa criticului literar interesat de biografia şi opera unui mare scriitor aşa cum sunt văzute şi judecate de poliţia politică a regimului totalitar“.

 

Viaţa ca o pradă

Cercetarea Ioanei Diaconescu arată că Arhivele Securităţii au devenit cel mai interesant instrument pentru istoria literară. S-ar putea ca, nu peste mult, să constatăm că la CNSAS există un fond serios pentru îmbunătăţirea perspectivelor asupra deceniilor postbelice.
Despre o „manipulare“ putem discuta doar dacă avem în vedere două nuanţe. Pe de o parte, ofiţerii de caz aranjau materialele în funcţie de interesele de moment ale Securităţii sau de priorităţile ivite în munca de colectare a faptelor căutate/ dorite şi în cea de îndrumare a reţelei informative. Închiderea unei acţiuni nu însemna obligatoriu şi întreruperea lucrului cu dosarul. Chiar şi când treceau în evidenţa pasivă, anumite date erau extrase sau reintroduse. Acest proces continuu de input-output, ca într-un malaxor, de necontrolat, dar verificabil prin observarea renumerotării filelor, a continuat până la Revoluţia din 1989 şi poate după. Se alimentează o teorie a conspiraţiei, cum că dosarele sunt incomplete (adică trucate) şi că unele documente – legate de angajamentele olografe/ dactilografiate – nu au autenticitate, că sunt falsuri de laborator. Admit această ipoteză şi îi înţeleg pe apărătorii scriitorilor care, în dosarele de reţea, nu au note informative. Numai că ar fi necesar să luăm în calcul faptul că mapele-anexă, unde se păstrau „turnătoriile“ (de la delaţiune la bârfă), se ardeau în termen de cinci ani de la excluderea din reţea. De asemenea, note informative se întâlnesc preponderent în dosare de urmărire informativă (D.U.I.) deschise pe numele altor persoane.
Puţină lume s-a gândit că, imediat în 1990, câţiva scriitori, ştiuţi că ajutaseră Securitatea, şi-au văzut dosarele, profitând de pe urma ordonanţelor şi a legilor de recuperare a lucrărilor confiscate. Am semnalat această chestiune în Asul de pică, rămasă totuşi, în percepţia publică, la nivelul unei insignifiante note de subsol. Aş recunoaşte că Securitatea fabrica dosare, dar unele de tip D.U.I., prin selectarea câtorva materiale, provenite de la serviciiile secrete interbelice, despre oameni defuncţi. Astfel de situaţii se încadrau în arhiva „operativă“. La nevoie, se întrebuinţau pentru declanşarea proceselor cu final prestabilit, întemeiate pe „legături duşmănoase“, ori pentru compromiterea, şantajarea şi iniţierea procedurilor de supraveghere informativă. Evident, alături de afirmaţiile precedente, bazate pe propria experienţă, se află altele, la fel de îndreptăţite.
Pe de altă parte, când ne referim la „manipulare“, am avea datoria să ne gândim la riscurile robiei documetare. Desigur, G. Călinescu a atenţionat de atâtea ori că „documentarul primează“. Tocmai în acest spirit ar fi necesar să ne ferim şi de minimalizare, şi de supralicitare. Moderaţia ar consta, în ceea ce mă priveşte, în alegerea citatelor de la CNSAS care completează imaginile convenţionalizate. Aş accepta, cu aceeaşi măsură, întregirea sau distanţarea, cu menţiunea ca dosarul să fie comentat, prin asumare sau prin detaşare, de biografia oficializată şi de operă (inclusiv cea publicistică). Altminteri, am perpetua clişeul „scriitori în Arhivele Securităţii“, preluând, fără spirit critic, limbajul agenţilor şi al ofiţerilor. Îmi pare rău că Adrian Tudurachi (în articolul „De ce avem nevoie de lecturile Ioanei Em. Petrescu“, din Observator cultural, nr. 760, 2015) consideră că: „Sau, şi mai simplu, nu mai citeşti deloc opera lui Şt. Aug. Doinaş sau G. Călinescu, ci doar dosarele lor de la Securitate, cum face George Neagoe“. Despre Asul de pică nu mă pronunţ, fiindcă analizele de poezie sunt acolo suficiente. Iar cartea despre Călinescu va apărea când va ieşi de sub tipar.
Toate aceste piedici şi bemoluri sunt rezolvate cu eleganţă de Ioana Diaconescu în ediţia Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, în care a publicat, după propriile menţiuni: „o selecţie de documente referitoare la Marin Preda ca scriitor şi editor, dar şi la împrejurări, autori, personaje din lumea literară a fragmentului de timp ce se întinde pe aproape patru decenii prezente în paginile de arhivă şi extrase de mine din Dosarul de urmãrire informativã (DUI) nr. 2583 (volumele I, II, III, IV) precum şi din Dosarul documentar  nr. 119, ambele aflate în Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii <…> (p. XXV)“.
Există trei avantaje ale deciziei de a oferi o culegere de texte. În primul rând, garantează dreptul la liberă interpretare. În al doilea rând, îndeamnă la studierea întregului fond arhivistic. În al treilea rând, oferă un sprijin discret, cu biografii succinte şi scurte relatări, unui cititor care, fără a şti prea multe despre epocă şi despre intelectual, vrea doar să ia contactat cu activitatea lui Marin Preda. Există un echilibru bine ales între nevoile specialistului şi cartea de popularizare. Lectura este înlesnită şi de strădania Ioanei Diaconescu de a organiza cronologic informaţiile. Reiese de pildă că volumul 2 (obiectiv „Scriitorul“) din D.U.I. nr. 2583 este anterior volumului 1 („Editorul“, interval: 1971-1979). Ioana Diaconescu atenţionează în studiul introductiv că „nu am găsit din ultimul an de viaţă al scriitorului (1980) (p. XXVII)“.
Lucrul nu reprezintă o ciudăţenie sau o raritate şi, cu puţină atenţie, căutându-i pe ofiţerii de caz, vom putea susţine că volumul 2 (1952-1966, cu intermitenţe) a fost alcătuit la cerere, pentru a lua la cunoştinţă evoluţia politico-ideologică a romancierului. Ar fi de bănuit ca volumul 1 să cuprindă materiale disparate, ataşate unui dosar provizoriu de investigare a situaţiei lui Marin Preda şi a altora poate – vezi „Hotărâre pentru preschimbarea dosarului de verificare 9605 în dosar individual (grup, individual, urmărire locală), (de urmărire informativă – n.m., I.D.)“ din 10 ianuarie 1966 (pp. 100-101). Contrar precizărilor Ioanei Diaconescu, aş tinde să cred că este vorba despre un dosar de supraveghere informativă sau de un dosar operativ, care se organiza ca bază preliminară pentru D.U.I. Probabil că, după decesul lui Marin Preda, Securitatea a aranjat materialul în ordinea îndosarierii.
Pe ofiţeri i-ar fi determinat să se întoarcă în urmă cu cel puţin cinci ani insistenţa prozatorului de a refuza înscrierea în P.M.R./ P.C.R., tema principală atât în volumul 1, cât şi în volumul 2. Or, a respinge mâna întinsă de autorităţi echivala cu o acuzaţie de trădare sau de duşmănire a regimului. Sigur că se iscă întrebarea de ce sistemul l-a tolerat pe prozator şi i-a susţinut persoana publică. Un răspuns parţial ar fi că Securitatea îşi exercita atribuţiile, iar Partidul, respectiv C.C. şi apoi CPEX., impunea hotărârea finală. Or, a nu fi în Partid nu mai constituia, după 1964, o culpă, iar a-l denigra nu devenea motiv de întemniţare. Ar mai fi şi un detaliu de percepere a intelectualului în spaţiul intelectual şi în cel civic. Marin Preda ajunge un reper de nezdruncinat după numirea la direcţia reînfiinţatei Edituri Cartea Românească (1970) şi după zvonurile lansate de Zaharia Stancu, prin 1972, că ar intenţiona să-l lase succesor la preşedinţia Uniunii Scriitorilor. Se adaugă şi prestigiul câştigat după publicarea romanului Delirul (1975). O sinteză din volumul 2, nedatată după câte se pare, aduce în prim-plan ceea ce le-ar fi declarat scriitorul unor apropiaţi informatori: „Atitudinea sa ostilă faţă de activitatea politică iese în evidenţă cu perseverenţă din aprecierile pe care le face asupra calităţii de membru al PCR. El consideră că «a fi membru de partid înseamnă a accepta să acuzi, atunci când ţi se cere, pe cel mai bun prieten, chiar dacă n-ai convingerea că este vinovat». În acelaşi timp, mărturiseşte cu satisfacţie că a reuşit să se «strecoare» fără a fi membru de partid, ceea ce «l-a salvat de la o sumedenie de neplăceri. Şi mai bine am făcut că nu-s membru de partid», conchide el (p. 111)“.
Ar fi superficial şi neavenit să insistăm asupra anecdoticului din biografia lui Marin Preda acaparată de Securitate. De fapt, alegerile Ioanei Diaconescu merg către intersecţia contextului restrictiv cu planurile intelectualului public. Este dificil de spus dacă descoperim o dimensiune domestic-telenovelistică. O relatare din 1972 despre mariajele prozatorului (p. 148) are potenţial istoriografic prin aceea că ascunde numele lui Nicolae Ceauşescu printr-un eufemism al funcţiei („tovarăşul secretar general al Partidului Comunist Român“), care trimisese o mesageră spre a-l înştiinţa pe Marin Preda că-l roagă să-i dea un telefon. Sunt politeţuri pe care azi nu le-am decoda cum se cuvine. Totuşi, despre figura dictatorului se pot desprinde amănunte explicite din fişele în relaţie cu Delirul. Şi mai importantă este însă notorietatea obţinută de Marin Preda cu această carte, a cărei sociologie de bestseller internaţional (din U.R.S.S. până în R.F.G.) aşteaptă o cercetare amplă: „Marin Preda a mărturisit că primeşte scrisori de adeziune pentru conţinutul romanului, amintind printre altele pe aceea trimisă de fostul aghiotant al lui Ion Antonescu, un anume Magherescu, care mulţumeşte pentru «actul de dreptate ce se face spiritului naţional, recunoscându-se că Antonescu s-a orientat efectiv între anii 1940-1941 faţă de legionari, care erau elemente de trădare naţională» (p. 467)“.
Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii este un dosar extraordinar de util despre cel mai influent prozator român postebelic, ale cărui viaţă şi operă, prădate de serviciile secrete comuniste, sunt recuperate, uneori vătămate, totdeauna tefere.

 

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper