Deşteaptă-te, R16, din somnul cel de moarte…!

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Este la îndemâna oricui să observe că nu ne cultivăm memoria. Obsedaţi mereu de ceea ce zic şi fac americanii, nemţii, ruşii, francezii etc., trăim în fugă cu ochii la aceştia ignorând propriile fapte. Cum suntem noi nu ne place, iar ca alţii nu ne străduim să fim. Aşa se face că ne pomenim repetând întrebări brutale pe care ni le-am mai pus cu spaimă şi acum mai bine de şaizeci de ani, când, ca şi azi, cel mai puternic „sindicat“ a devenit cel al turnătorilor.
„Pe cine mai arestează astăzi?“ – iată întrebarea de rutină care ţine loc de „bună dimineaţa“ pentru cei interesaţi de soarta ţării, dar şi titlul singurului spectacol pe care ni-l poate oferi politica în actuala stagiune, la un sfert de secol de la Revoluţie. În ceea ce mă priveşte, nu mai fac parte dintre cei obsedaţi de respectiva întrebare fiindcă ştiu sigur că vor fi arestări, că, deschizând televizorul, îmi voi începe ziua cu băieţii aceia „firavi“, cu cagule negre şi cu spinările mai late decât un dulap, care distribuie cu generozitate cătuşe, iar la intrarea în dube au grijă ca nu cumva împricinaţii să-şi spargă capetele. Ca om cu oarece vechime pe pãmânt, mă gândesc deseori la ce dificultăţi ar fi avut cu asemenea fiinţe colonelul Crăciun, de la închisoarea din Aiud, cel care a inventat carcera de 60/60 centimetri pătraţi, căptuşită cu cuie, o deosebită contribuţie românească la istoria torturii. Alt specialist în  tortură, colonelul Petrache Goiciu, de la închisoarea din Galaţi, a aplicat patentul Meşterului Manole: a înzidit, pur şi simplu, un deţinut politic. Nu ştim dacă ofiţerul respectiv a avut vreodată o soţie şi dacă aceasta a auzit de Curtea de Argeş, dar cred că ar fi fost imposibil ca, după atâtea crime, să nu-i descopere pe mâini nişte picături de sânge. Sigur este că, la noi, au fost posibile cele mai teribile experimente, căci, de obicei, nimeni nu îşi pune prea multe întrebări şi nimeni nu se miră. „Morţii cu morţii, iar viii la lopată!“ era unul dintre îndemnurile de la primul Canal Dunăre – Marea Neagră. Nu m-am întrebat decât rar de tot, şi din pură întâmplare, asupra identităţii celor arestaţi astăzi. Demult, în epoca pe care în aceşti ultimi zece ani politica şi justiţia au copiat-o, îmi amintesc că securiştii nu găsiseră acasă pe un aşa-zis simpatizant legionar cu numele de Trifon. Şi, pentru că nu se puteau întoarce la sediu cu mâna goală, l-au luat pe un altul, de la un etaj inferior, pe numele lui Trifan. Nu se împiedicaseră ei de toată intelectualitatea, mai ales de cea politică, a vremii lor, şi-atunci cum să ţină seama de o literă? Ca să nu mai vorbim că victima trebuia să-şi dovedească nevinovăţia, după preceptele de atunci ale înţeleptului Andrei Ianuarevici Vâşinski – cel mai important dintre ele, auzit nu de mult chiar din gura fostului nostru preşedinte, Traian Băsescu, care îşi exprima convingerea că „doamna Elena Udrea îşi va dovedi nevinovăţia“. De unde se vede că i-au scăpat destule biblioteci din porturile planetei, dar şi din cele vizitate se vede că a ales înţelepciunile ce veneau din Răsărit. Întreţinuţii de astăzi ai închisorilor, cu excepţia celor ajunşi acolo din cauza unei justiţii prea independente faţă de legi şi faţă de morală,  nu sunt decât nişte nulităţi,  nişte hoţi proşti sortiţi să dispară în  mocirla din care au apărut şi  în care au târât după ei şi ţara. O ţară confiscată cu schimbul, când de ei, când de procurori. Nu sunt un nostalgic – nici vorbă! – după anii în care anticomuniştii de azi o duceau bine sau îşi consumau bursele în  Vest, dar nici nu pot uita că, pe vremea celui asasinat la Târgovişte, mari cozi, mari aglomeraţii umane nu erau numai la carne şi la pâine, ci şi la librării, teatre, concerte şi expoziţii. Dincolo de cele două personaje ubicue, sau pretutindenare, cuvânt la modă pe atunci, în centrul atenţiei erau deseori şi oameni de ştiinţă, scriitori, actori, muzicieni, pictori etc. Astăzi, există o singură aglomeraţie cotidiană, la D.N.A., unde numeroşi ziarişti, şi mai ales numeroase ziariste, aşteaptă răspunsuri la nişte întrebări de uimitoare inteligenţă de la încătuşaţii momentului: „Aţi violat?“, „Aţi furat?“, „Aţi vândut caprele?“. Bietele cornute au contribuit, cum se dovedeşte, la încătuşarea unui judecător de la Curtea Constituţională, deşi nu se ştie dacă acestea îi aparţineau, iar dacă îi aparţineau, nu există nici o certitudine în privinţa faptului că au fost vândute. Oricum, până şi caprele par a fi parte a „grupului infracţional organizat“, unul dintre numeroasele descoperite recent peste tot pe teritoriul ţării de către vigilenţii procurori, absenţi din varii motive pe când acestea se constituiau. După cum se vede, numai depăşind planul la arestări reuşim să  stoarcem zâmbetul vag aprobator al marelui şi al micilor licurici care, nu am nicio îndoială, experimentează pe noi vreun program nou de ştergere a memoriei naţionale. Dacă nu am trece prin istorie ca gâsca prin apă, adică dacă nu am refuza să privim în urmă, istoria nu ar fi atât de brutală cu noi, nu ne-ar obliga să repetăm anumite întâmplări până vom reuşi să le înţelegem. Pentru puţinii interesaţi de istorie, trebuie să spunem că nu suntem la prima tentativă de ştergere a memoriei. Îmi amintesc, nu chiar întâmplător, de groaznicul experiment de „reeducare“, de „ştergere“ a memoriei de la puşcăria din Piteşti sau, mai exact, de o altă contribuţie românească la istoria torturii: victima şi călăul locuiau împreună permanent în acelaşi spaţiu şi, prin bătăi, umilinţe inimaginabile, călăul îl obliga pe omul care era victimă să nege tot ce avea în el frumos şi sfânt. Aflasem despre acest experiment cu destul de mult timp înainte de a se vorbi cu insistenţă despre el la posturile străine de radio, despre O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste) condusă de Eugen Ţurcanu, un tânăr foarte verde devenit, în închisoare, foarte roşu datorită „luminii venite de la Răsărit“, ca să folosesc cuvintele unui celebru confrate. În cei trei ani cât a durat experimentul, către două mii de deţinuţi au murit, şi-au pierdut minţile ori s-au sinucis. Ţurcanu şi locotenenţii lui au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi la Jilava. Părintele Calciu, supravieţuitor al experimentului, aflat în Statele Unite, mărturisea că, deşi trecuseră atâţia ani, nu s-a putut vindeca de frica de atunci, că intra în panică fie şi dacă îl oprea un agent oarecare de la Circulaţie. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu am ajuns să colecţionez întâmplări groaznice din trecutul nostru. Am avut destul timp să mă conving că nu suntem nici mai răi, dar nici mai buni decât alţii. Din păcate însă, le ascundem şi pe cele bune, şi pe cele rele,  devenind extrem de toleranţi cu proştii şi cu hoţii. S-a impus, treptat, un fel de morală haiducească: fură tu, dar lasă-mi ceva şi mie. Mai mult, ciobanii de la stâne schimbă foarte des câinii, pentru că şi aceştia ajung la înţelegere cu lupii: îi lasă să atace turma, iar drept recunoştinţă, primesc şi ei nişte carne de oaie. Convins că faţa odioasă, tragică sau penibilă a orânduirii trecute  va rămâne ascunsă, am bătut drumurile pe urmele marilor personalităţi dispărute în  închisorile cele mai cunoscute, în locurile unde se vorbea despre revoltă ori despre rezistenţă, am fost în Apuseni  şi în Făgăraş, în Valea Jiului şi în Braşov. Şi nu din dorinţa de a-mi arăta patriei cicatricile, ci pur şi simplu pentru că aşa socoteam că era obligatoriu să fac. Din păcate, astăzi mă simt terorizat de eternul déjà vu. Eram la practică în Făgăraş când medicul care se ocupa de noi a fost arestat pentru că salvase de la moarte un luptător din munţi. Adică îşi făcuse datoria de medic. Zilele acestea, un mare chirurg de inimă, profesorul Şerban Brădişteanu, a fost condamnat la închisoare cu suspendare pentru că i-a dat ajutor medical lui Adrian Năstase, la urma urmei, un suferind în urma unui accident, de soarta bolnavului răspunzând oriunde în lume medicul, şi nu procurorii. Şi cu exemple asemănătoare aş putea continua. Monica Iacob Ritzi pare că a fost încredinţată unor humanoizi, pentru că, înainte de orice, au condamnat la mari suferinţe doi minori. Ca să nu mai vorbim  de starea sănătăţii mamei lor. Mă gândesc deseori la un uriaş al sportului nostru, la Gică Popescu, ţinut de pomană la închisoare într-un moment de mare sărăcie pentru sportul românesc, cu puţine nume de referinţă; mă gândesc la nişte universitari şi savanţi cu puteri… telepatice, băgaţi la puşcărie poate pentru a le ţine locul cald celor care i-au condamnat. Nu pot uita  mărturisirea părintelui Calciu: toate câte se întâmplă astăzi îmi amintesc de trecut, de faptul că le-am mai trăit cel puţin o dată.
De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că Traian Băsescu nu este excepţia, ci regula; pentru că, de la război încoace, profesioniştii au fost excluşi din poziţiile de decizie; pentru  că am fost şi suntem conduşi de activişti inculţi şi obraznici; pentru  că intelectualii, mai izolaţi şi mai iresponsabili ca oricând, au renunţat la misiunea lor, ajungând  să se certe la propriu pentru un leu. Nimănui nu-i pasă că au dispărut numeroase şcoli şi spitale, toată industria, precum şi tot ce ţine de locul şi de prestigiul nostru în lume. Părăsirea ţării este un sport de masă, aşa cum erau odinioară spartachiadele. Spartachiada medicilor, a profesorilor, a căpşunarilor etc. De un sfert de secol, aceleaşi inundaţii, aceleaşi incendii, aceleaşi diversiuni: cine a tras în noi, cine a chemat minerii, cine a furat revoluţia şi de la cine? Etc. Un distins domn propunea să studiem şi dosarul Răscoalei de la 1907. Ţinând seama de vigilenţa vigilenţilor naţionali, să mergem mai departe spre alte enigme. Caimacanul Vogoride a falsificat listele electorale pentru Divanul ad-hoc al Moldovei. Pe cine a mituit acesta şi cu ce bani? Putem face şi folositoare exerciţii de imaginaţie: ce am pune într-un muzeu al capitalismului postdecembrist? Am citit undeva că, la penitenciarul din Piteşti, principala lozincă era următoarea: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare!“. Mie, cel puţin, lozinca îmi pare valabilă şi astăzi, atâta doar că duşmanii trebuie căutaţi de către profesionişti şi intelectuali pe care să-i doară soarta ţării în lipsa de educaţie şi, mai presus de orice, în mentalitatea de eterne slugi ale celor ce au reuşit să transforme ţara într-un teren experimental. Un mall  unic, în care cuvântul „România“ poate fi înlocuit cu o cifră oarecare. Deşteaptă-te, R16, din somnul cel de moarte…!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper