Despre Musica Viva sau creatorii de sentimente

Un articol de Andreea Butnaru

Totul a început de la sunete şi de la fascinaţia noastră pentru lumea lor. Şi fiindcă am fost norocoasă, am putut să îmi
fac din această lume o meserie frumoasă, cea de muzician, şi am ajuns să fiu şi să mă simt pe scenă ca acasă. Muzica vie este cea pe care noi o numim, generic, „clasică“ sau „cultă“, ea având o caracteristică fundamentală – lipsa instrumentelor mijlocitoare. Fără fire, microfoane, boxe şi altele asemenea lor, doar noi, instrumentele şi publicul nostru. Astfel, energia, sentimentele şi pasiunile noastre se transmit într-un mod direct, viu şi miraculos, toate acestea fiind asimilate de către ascultători într-o infinitate de nuanţe, greu de definit în cuvinte.
Stăteam de vorbă, acum zece ani, cu un necunoscut, într-un magazin şi, printr-un acces subit de prozelitism muzical, l-am întrebat dacă i-ar plăcea să se ducă la un concert de muzică clasică. Mi-a răspuns, cu o grimasă asemănătoare celei pe care o fac eu atunci când pomenesc de dentist, că el „e mai mult cu Madonna şi cu cluburile“. I-am spus, la rândul meu, că un concert clasic, mai ales unul cu mai puţine instrumente, este mai odihnitor decât un asalt decibelic de club. Iar el şi-a amintit atunci următorul lucru:
„Ştiţi, acum ceva vreme, m-a dus soţia mea la o «chestie» din aia clasică. Era ceva cu nişte instrumente singure pe o scenă mare. Cred cã era un pian, o vioară şi încă ceva. Mi s-a părut chiar frumos, iar când au început să cânte, mi-a venit aşa, ceva… dar nu puteam să spun ce anume. Îmi venea să plâng şi să râd în acelaşi timp, îmi aduceam aminte de biata mama, cum se chinuia ea singură cu doi copii de crescut, apoi am început să mă gândesc la problemele cu soacra, la magazinul ăsta care ba merge, ba nu merge şi tot aşa. Am ieşit ameţit de acolo, răscolit complet. N-am înţeles nimic. Prefer să mă duc la club, acolo totul este aşa de tare, încât nici nu îmi pot auzi gândurile, aşa că nu mai trebuie să mă gândesc nici la soacră, nici la mamã, la nimic. Din muzica clasică nu înţeleg mare lucru şi cred că acolo trebuie să se ducă oamenii care înţeleg ce se întâmplă acolo“.
Eu l-am întrebat doar atât: „Vă mai amintiţi cum aţi ieşit de la concertul respectiv? Plângând sau cu un surâs?“ şi, culmea, şi-a amintit: a ieşit surâzând, într-o muţenie nedumerită.
Această conversaţie m-a pus pe gânduri. Şi, cum gândurile mele au întotdeauna o trimitere muzicală, am înţeles că, pentru ca oamenii să vină la muzică, trebuie ca şi muzica să se îndrepte spre ei. Acest gând s-a combinat cu un experiment pe care l-am făcut în Germania, la unul dintre concertele camerale din stagiunea de la Kassel, la iniţiativa unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, violonistul Răzvan Hamza, concert-maestru al Filarmonicii de acolo şi solist pe scenele Europei. El mi-a propus să facem un recital Enescu pentru pian şi vioară cu doar două lucrări, însoţite de explicaţiile bine documentate ale unui muzicolog german, cercetător al vieţii şi operei marelui compozitor român. Rezultatul a fost uimitor: sala s-a umplut nu doar cu melomani, ci şi cu mulţi muzicieni din orchestră, extrem de curioşi să afle mai multe despre un creator exotic, despre care ştiau că a fost un mare violonist, că a compus o operă, Oedipe, şi o rapsodie, Rapsodia română. Povestea frumos spusă de către Jörg Siepermann a însoţit în mod firesc muzica enesciană, fără ca trecerea de la lumea sunetelor la cea a cuvintelor să sune artificial.
Aşa a pornit proiectul Musica Viva. Am avut norocul să fac echipă cu Florin Mitrea, un violoncelist fabulos, care a crezut în viziunea mea şi care m-a ajutat să aduc la viaţă majoritatea concertelor. El a fost şi este vocea raţiunii, într-o combinaţie în care eu aduc temperamentul aventuros şi nebunia uneori riscantă a tematicilor ori prea abstracte, ori prea concrete. Şi tot el este cel care, printr-o severă manieră de lucru, ne obligă pe toţi la un standard profesional care poate să supravieţuiască pe orice scenă a lumii, aducând recitalul cameral la performanţe rar întâlnite în România şi înnobilând acest tip de spectacol. Prietenii cu care facem muzică sunt, de asemenea, foarte buni profesionişti, studiaţi şi premiaţi în diferite colţuri ale lumii: violonistul Alexandru Mălaimare, clarinetiştii Andrei Theodoru şi Emil Vişenescu, actriţa Monica Mihăescu, soprana Andreea Barbu, acordeonistul Fernando Mihalache.
Am ales întotdeauna repertorii care să se înscrie în tematici accesibile, astfel încât oricine are puţin timp liber şi doreşte să şi-l petreacă în mod plăcut poate să intre şi să asculte. Mai mult, după aceea poate să se apropie de noi, de artiştii de pe scenă, să ne întrebe despre instrumente, despre piese, despre tot ce doreşte şi are legătură cu ce a ascultat înainte. Aceasta este noutatea proiectului nostru, faptul că ne dorim din nou, după decade de distanţare rece între scenă şi public, un contact uman, cald, viu şi direct, atât de necesar în epoca internetului.
Ultimul nostru proiect, aflat în plină desfăşurare, se numeşte Dialoguri cu muzică şi a început în 2013. Am avut un lung şir de concerte cu poveşti, găzduite de Universitatea de Muzică din Bucureşti, un loc potrivit pentru proiectul nostru, fiindcă aici există atât competenţă, cât şi entuziasm. Am pornit cu un recital-pilot încununat de succes şi am trecut prin diverse tematici: Lumea dansurilor populare europene, Flautul fermecat, Mozart şi Beethoven, Sărbătoarea pianului şi a marilor săi virtuozi etc. În prezent, pregătim unul dintre cele mai pline de dragoste concerte ale noastre: Paris, mon amour, conceput într-o formulă plină de romantism (pian, violoncel şi acordeon), care va avea loc în frumoasa Sală de Operă a Conservatorului din Bucureşti, sâmbătă, 14 martie 2015.
Proiectul Musica Viva se dezvoltă, totodată, şi în zone profesionale mai puţin explorate ale muzicii, prezenţa noastră pe scenă fiind dublată de o activitate educativă, atât pentru publicul larg, cât şi pentru viitorii muzicieni. Cu toate că ego-ul artiştilor devine, prin natura meseriei, puţin mai exacerbat, considerăm că cea mai mare investiţie o reprezintă generaţiile care vin după noi. De aceea, împreună cu Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, dezvoltăm stagii de lucru cu elevi şi studenţi, fie în module simple, aşa cum a fost cel organizat la Liceul de Artă din Botoşani în 2013, fie în module supraspecializate, aşa cum este workshop-ul de muzică de cameră modernă şi contemporană din cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi.
În loc de orice altă încheiere, vă invităm să experimentaţi în sălile de concert muzica clasică. Nu trebuie să îi înţelegeţi pe cei de pe scenă sau să încercaţi să daţi un sens traductibil în cuvinte emoţiilor care se unduiesc în spaţiul sonor. Puteţi să vă lăsaţi doar pradă unor stări, unor momente, unor reverii, într-o alchimie care vă va duce în afara realităţii şi vă va aduce înapoi mai întregi, mai buni şi mai frumoşi.

muzica-viva

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper