Despre frustrări şi nemulţumiri incorect sau insuficient articulate politic

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Costi Rogozanu, Carte de muncă, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013

 

Toţi suntem nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în ultimii ani în România. Dar câte dintre aceste nemulţumiri ating cauzele profunde, reale, ale greutăţilor cu care ne confruntăm şi nu se blochează în stereotipii superficiale de genul anticomunism, anticorupţie, antipolitică, anti-asistenţă socială sau, mai nou, anti-Rusia?
Publicistica lui Costi Rogozanu e ca un bisturiu: taie fix în miezul problemelor. Stilul său percutant, caustic şi enervant de simplu clarifică pentru cititor ceea ce pagini întregi de lălăieli moralistice preţioase nu vor reuşi niciodată şi anume conexiunea directă dintre derapajele democratice locale şi capitalul internaţional. Austeritatea, la pachet cu anticorupţia, nu reprezintă altceva decât reţeta neoliberală globală de disciplinare a forţei de muncă: contracte determinate, salarii mici, drepturi tot mai puţine, ore de muncă tot mai multe, nivel de trai tot mai scăzut.
În Europa statul social este o amintire. În loc să se întoarcă la politicile publice din epoca postbelică, Uniunea Europeană reduce masiv cheltuielile sociale, după modelul Statelor Unite. Cetăţenii plătesc pentru incompetenţa băncilor. Şi tot tehnocraţii vin şi ne spun astăzi, cu cinism, că ei şi măsurile pe care le propun sunt singura soluţie; dacă nu le acceptăm, încăpem iarăşi pe mâna politicienilor corupţi şi demagogici. Ca şi cum corupţia ar fi o chestiune localizată strict la nivelul administraţiilor statale: de ce despre corupţia, şantajele, abuzurile şi cvasimonopolul exercitat de către multinaţionale asupra mass-media româneşti nu aflăm decât din sursele de informare alternative?
Europa a devenit îngrijorător de americană în ultimul timp. Germania a profitat din plin de criză pentru a reduce salariile, deşi a mai păstrat o anumită plasă de siguranţă socială, tot mai fragilă. A făcut acest lucru pe seama statelor sărace din Est: „Venirea Estului a făcut posibil dublul şantaj: slăbirea sindicatelor din Vest şi micşorarea salariilor. Germania a devenit competitivă în exporturi nu atât pentru că ar fi înregistrat un boom în productivitate, cât pentru că a reuşit să scadă salariile având estul pe post de sperietoare şi de armată de rezervă”. Pentru ca manipularea să fie completă, „burgheziei şi angajaţilor vestici li se oferă ultima redută de apărare, naţionalismul, placa cu închiderea graniţelor (doar pentru oameni, pentru capital încă nu). În rest, statul de drept nu s-a clătinat nici sub evidenţa acceptării torturii ca practică de interogare, nici sub evidenţa exploatării la scară largă şi în mod primitiv a muncitorului estic” (pp. 17-18). Numai între 2003 şi 2007 profitul corporaţiilor germane a crescut cu 37%, în timp ce salariile au crescut numai cu 4%. Între timp, Germania a introdus în cele din urmă un plafon minim de salarizare, fapt care reduce posibilitatea de a abuza de munca muncitorilor şi a imigranţilor; situaţia acestora este însă departe de a se fi ameliorat considerabil.
Creşterea sărăciei şi a nivelului de precarizare nu este deci un fenomen endogen, ci exogen. Cauzele sale reale sunt din păcate rareori înţelese şi chestionate adecvat. E mult mai uşor să optăm pentru un discurs naţionalist, rasist, xenofob; e mult mai uşor să blamăm pensionarii, muncitorii, asistaţii social pentru conjunctura deplorabilă în care suntem astăzi. E mult mai uşor să fim – şi suntem – asmuţiţi unii împotriva celorlalţi şi să ne consumăm energia în prejudecăţi şi resentimente sterile decât să coagulăm o formă radicală de protest. E mult mai uşor să facem mişto de celebrul Dorel, de exemplu, şi să ne indignăm pedant când vedem muncitori în pauză când se mai peticeşte o stradă sau când se mai renovează vreo canalizare. „Munca fizică nu mai e deloc respectată. Empatia a dispărut complet. Toţi se întreabă de ce stau ăia şi mănâncă? (Să mă duc şi eu într-o corporaţie să întreb de ce stau atâţia pe Facebook? Poate pentru că nu poţi săpa sau căra continuu?” (p. 45). Satisfacţia de a fi deasupra lui Dorel, incapacitatea de a conştientiza, la rândul nostru, propria precaritate, mai ales după adoptarea noului cod al muncii, în care contractele pe termen nedeterminat au devenit o raritate şi greul responsabilităţilor cade pe umerii angajaţilor, nu pe cei ai angajatorilor – „ne face să nu-l mai chestionăm pe patronul care-l plăteşte prost pe Dorel şi-i mai şi spune la sfârşitul zilei: nu-ţi convine, vine altul” (p. 45).
Amploarea pe care a luat-o anticorupţia în ultimii ani este o slabă consolare pentru degradarea accelerată a condiţiilor de viaţă şi pentru polarizarea socială care subminează bruma de democraţie românească şi îi compromite perspectivele. Pentru a fi mai mult decât un simplu paliativ, lupta anticorupţie nu trebuie orientată numai împotriva statului şi a capitalului autohton, în favoarea investiţiilor capitalului internaţional, aşa cum funcţionează astăzi – ci şi împotriva acestuia din urmă. Numai atunci ne vom fi formulat şi închegat suficient de bine nemulţumirile politice; până atunci, răbufnirile sporadice de nemulţumire nu fac decât să confirme adâncirea tot mai sigură a statutului României de colonie disciplinată a capitalului internaţional. Falsa conştiinţă nu a fost niciodată, cel puţin în aparenţă, mai solidă decât acum.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper