Descoperiţi!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Păi, pe vremea mea, când luam o carte, avea, domnule, prefaţă, cuvânt-înainte, nota traducătorului, note de subsol, başca uneori şi postfaţă. Mi-aduc aminte că mulţi dintre colegi (ba uneori chiar şi eu) preferau să citească întâi şi întâi cartea. De abia după aceea treceau şi la aparatul critic. Chipurile, ca să nu-i influenţeze. Isprăveau de citit ce scrisese autorul, şi apoi, hop!, şi prefaţa. Care, de obicei, contextualiza opera, plasa frumuşel autorul în epocă, apoi în curentul sau direcţia unde era afiliat, făcând referinţe şi comparaţii cu alţi scriitori. Abia apoi criticul proceda la analiza volumului în cauză. Cu mai multe sau mai puţine nuanţe, anvergură, subtilitate, adâncime, mă rog, în funcţie de cât de hărăzit era şi el. Dar dimensiunile de bază erau totdeauna de găsit: temă, motive, construcţie, dominante stilistice, personaje… în sfârşit, tot tacâmul critic. Citeai cartea, citeai şi studiul, eventual, în postfaţă găseai şi un corpus de extrase din alţi critici, şi uite cum deveneai fericitul posesor al unui început de sertăraş care te slujea o viaţă.
După ’90, când economia de piaţă a dictat pesemne „optimizarea“ costurilor, schema amintită a dispărut complet. O coloană strâmtă pe coperta a doua în care curg unul după altul celelalte titluri ale autorului şi, dacă mai rămâne loc, un synopsis meschin înseamnă tot bagajul critic pe care ţi-l pune la dispoziţie editura. A, şi bineînţeles, pe coperta a patra, „o carte de neratat“, „capodopera anului nu ştiu care“ şi toate propoziţiile bombastice culese meticulos de departamentul de marketing. În caz că nu te mulţumeşti cu respectivele inepţii şi ai vrea să afli mai multe, te descurci mătăluţă singur pe internet alergând ca disperatul din link în link. De multe ori, fără prea mare folos. Să vă dau un exemplu. Ca tot omul, am şi eu favoriţii mei, cărora le vine rândul periodic la recitit. Ia să vedem, mai rezistă romanul cutare şi la douăzeci de ani de la prima lectură? Dar cutare? Măi să fie, de obicei, da! Ce bine că nu a fost „capodopera anului…“!
Ştiindu-mă ataşată cumva de epoca respectivă, o colegă îmi tot povestise de Soţia din Paris, carte despre prima căsnicie a lui Hemingway şi implicit despre perioada lui pariziană. Aşa că m-am apucat repejor de ea. Nu ştiu cum, dar mă aşteptasem să citesc o operă cumva apropiată de valoarea „subiectului“. Sau măcar contaminată de stilul lui. Greşeala mea! Volumul, al doilea al autoarei, dincolo de cele câteva documente originale, părea mai degrabă un exerciţiu după absolvirea recentă a unui curs de creative writing. Şi cam atât. Pentru a-mi spăla gustul coclit pe care mi-l lăsase (doar aşteptările mele fuseseră până la cer!), m-am hotărât să revin la esenţă. Ia să citesc eu (a câta oară?) Fiesta. Să vedem, mai ţine? Am cules volumul din bibliotecă, m-am aşezat comod în pat şi, până nu l-am terminat, nu m-am dezlipit de el. Şi pentru că pe la trei noaptea nu-mi venea să mă desprind de universul lui Hemingway, am început să sap după ceva studii critice pe internet. O să-mi spuneţi – şi pe bună dreptate – că mai bine căutam prin fişe. Dar Dumnezeu ştie pe unde o mai fi cutia aia cu fişele la Hemingway. Şi, în plus, voiam să mă primenesc şi eu cu ceva de dată mai recentă. Aşa că m-am lansat printre studiile de pe internet. Cele gratuite, desigur. Proastă alegere!
M-am tăvălit din link în link şi, după ce am înghiţit pe nerăsuflate, timp de câteva ore, informaţii fără cap şi fără coadă, nesistematizate, până la urmă tot în Wikipedia am eşuat. Ehe, ce bun era aparatul critic d’antan!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper