Depresia identitară sau excepţionalismul francez

Un articol de TEODORA DUMITRU

În numărul din februarie al Le Magazine littéraire, Marc Weitzmann publică un eseu întru câtva fulminant despre romanul francez contemporan, edificator încă de la titlu: Roman: la nouvelle vague réactionnaire (Romanul: noul val reacţionar). Autorii care ar ilustra această tipologie a romanului reacţionar sunt Michel Houellebecq (cu tot ce-a scris, plus recentul Soumission), Aurélien Bellanger (cu L’Aménagement du territoire), Lydie Salvayre, recent premiată cu Goncourt (cu Pas pleurer), Jean-Marc Parisis (cu Les Inoubliables) şi David Foenkinos (cu Charlotte) – toţi cu noutăţi din toamna editorială a anului trecut. Mai sunt şi alţi candidaţi: Alain Finkielkraut, Emmanuel Carrère, Renaud Camus etc. Ce surprinde însă în acest eseu al lui Weitzmann nu sunt atât analizele sau concluziile, cât abundenţa superlativelor şi a formulărilor radicale. S-ar zice că începe un nou ev cu aceste romane, că noul val reacţionar e, de fapt, singurul din istoria Franţei şi, poate, singurul din istorie: „Situaţia literaturii franceze n-a fost niciodată atât de paradoxală”, scrie Weitzmann; „scriitorii n-au avut poate niciodată atâta influenţă ca astăzi”, „niciodată romanul francez n-a avut atâta influenţă asupra dezbaterii publice şi niciodată n-a fost atât de întors spre trecut – niciodată n-a fost atât de antimodern”, „după al Doilea Război Mondial, nicio altă ţară din Europa de Vest n-a învăţat să mintă atât de bine” ca Franţa etc. Trec peste faptul că atâta risipă de „niciodată”, „nici un/ nicio” şi „atât de paradoxal” seamănă mai mult cu reclama mascată – atât la apariţiile editoriale respective, cât şi la deprimismul fin de siècle, ca brand francez la modă – decât cu eseistica aplicată. Ce motive ar fi, totuşi, să gândim atât de abrupt despre romanul francez contemporan? Destule, găseşte autorul: „revolta existenţială odinioară de stânga” care „s-a transformat azi aproape cu totul în ceea ce trebuie să numim o reacţie antimodernă tipic franceză”. Originile acestei angoase excepţionale ar data din anii ’90, când „Franţa a intrat într-o perioadă de angoasă, de isterie depresivă şi de paranoia latentă din care n-a mai ieşit până azi”. Iar germenii germenilor angoasei de azi ar sta în iluziile „amărâtei şi siropoasei culturi de stânga” care a înlocuit, zice Weitzmann, „orice formă de luciditate critică”, mi(s)tificând moştenirea lui Mai ’68 şi coabitând cu corupţia politică generalizată şi alte lepre ale societăţii postbelice franceze. De aici toată furia „reacţionarilor” din romanul francez contemporan, o furie, mai de dreapta sau mai de stânga, împotriva a tot ce oferă prezentul: „denunţarea ultraliberalismului ca luptă permanentă” şi capitularea lui Houellebecq în braţele unei perpetue decadenţe, sau, dacă vorbim de Bellanger, furia contra „marşului ucigaş al progresului tehnocrat”, respectiv contra modernizării din epoca celor „trei decenii glorioase” (les Trente Glorieuses) postbelice, care a „costat Franţa, în termeni de patrimoniu, mai scump decât bombardamentele din al Doilea Război Mondial”. La Bellanger apare demonizatã chiar performanta reţea feroviară franceză, cu tot cu TGV – adevărată „forţă malefică care ne târăşte spre destinul global, tehnocrat”. Romanele lui Salvayre, Foenkinos ş.a. participă şi ele, susţine Weitzmann, la acelaşi scenariu „reacţionar”. Le ţine laolaltă pasiunea pentru trecut sau pentru istorie ca antidot al prezentului toxic. Un trecut activ, un „trecut radioactiv, un trecut mai viu decât prezentul abolit de masa imbecilă şi transparentă a viitorului”. (Un trecut care, nota bene, include negaţionismul ca „uzaj polemic al istoriei” şi transformare a acesteia într-o „armă de luptă”, cum zice Bellanger.) Fără negaţionism şi fără TGV, situaţia descrisă de Weitzmann poate funcţiona ca notă de subsol la volumul Antimodernii al lui Antoine Compagnon. Ieri (anti)modernii Franţei se plângeau de toxicitatea votului universal, azi se plâng de ravagiile produse de TGV asupra istoriei şi a spiritului*.
Concluzia lui Weitzmann e, în intenţie, constructivă: el pune pe tapet contextul care a generat echipa reacţionarilor din romanul francez contemporan, înţelege ethosul decepţionist (e un analist empatic), dar nu e convins că „a accepta prezentul” înseamnă cu necesitate „a i te supune”, cum ar crede Houellebecq. Morala lui Weitzmann e că deprimismul sau nostalgia „reacţionară” nu reprezintă singura cale; că trebuie să acceptăm prezentul, şi în literatură. Dar este nostalgia sau pasiunea trecutului nota definitorie a „reacţionarilor” de azi – ceva care să poată fi convertit în trăsătură identitară a prezentului francez? Mă tem că nu. Dovadă că, vorbind de „misticul dezamăgit” Houellebecq, proximele repere invocate de Weitzmann sunt Dostoievski şi decadentul clasic, Huysmans. Apoi, e oare cu putinţă o literatură care acceptă, care nu e, într-o formă sau alta, „reacţionară” – i.e. critică? Mă tem, iarăşi, că nu. De la Baudelaire la Proust – cu excepţia avangardelor (dar câtă nostalgie refulată nu e în ele?) – ce nu e „nostalgic” în literatura franceză? Dar ce şi cine nu e nostalgic, disperat, rătăcit, crepuscular, dezumanizat, dezrădăcinat în modernitate – în întreaga modernitate a literelor, a artelor, în fine, a culturii din ultimul secol şi ceva? Dacă grija pentru identitate e preocuparea zilei în romanul francez şi dacă identitatea e dată de disperarea trăitului în prezent(ul tehnicist sau globalist), am impresia că Franţa de azi trebuie să-şi caute „identitatea” în altă parte: nici Franţa de ieri, nici lumea modernă în sine nu par dispuse să-i cedeze monopolul disperării.     n

 

NOTĂ:
* Din aceeaşi categorie cu TGV-ul care lezează identitatea: o profesoară de franceză a fost mustrată, zice-se, recent, fiindcă, încurajându-i pe elevi să citească, le-ar fi încurajat, de fapt, „habitudinile elitiste”. Deşi vin din tabere diferite – paseistul respinge TGV-ul, progresistul, mereu democrat, descurajează „elitismul” –, îmi par totuşi din aceeaşi familie de spirite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper