Denigratori şi retrograzi…

Un articol de C. Stănescu

În România literară, o ţară tristă plină de umor, totul sau aproape totul devine din ce în ce mai previzibil, iar insolitudinea, surpriza şi neprevăzutul care ţin atenţia trează şi încordată îşi micşorează văzând cu ochii frecvenţa şi spaţiul de descindere: previzibilitatea e o garanţie a plictiselii! Ar fi, după dna Aura Christi (Contemporanul, februarie 2015) două Românii literare şi, mai larg, culturale: una „oficială“, ţinută în braţe de statul român, şi alta, „subterană“, ignorată dacă nu sabotată şi persecutată de acesta. România „subterană“ e luată dintr-o vorbă a regretatului Nicolae Balotă despre cultura în comunism: e, aşadar, o demnă moştenire a acelei epoci. Partea proastă şi, la urma urmei plictisitoare, cu această „moştenire“, cu parcelarea şi separarea drastică, tăioasă şi inconturnabilă a apelor de uscat şi de „uscăturile“ lui consistă în aceea că după ce-i vede scrişi şi înşiraţi ca pe aţă pe cei „buni“ din România noastră literară, cititorul de obşte închide ochii şi recită din memorie, ca pe apă, pe cei „răi“. Când deschide ochii constată plictisit la culme că sunt tot ăia: „denigratori“ ai lui Eminescu şi ai naţiunii, „valori care nu ne reprezintă, din contră, ne deservesc imaginea“, demni doar de „o antologie a ruşinii“ cu „scabrozităţile“ şi aberaţiile denigratoare puse pe hârtie, în cărţi şi articole de revistă. Cine sunt aceşti „denigratori“ celebri ştie o lume întreagă de cititori. Mă tem că privită aşa, în alb şi negru, după modelul tras la indigo al „albilor“ şi „roşilor“ cu largă circulaţie în timpul comunismului, imaginea culturii şi literaturii române riscă să-l plictisească de moarte pe cititorul şi aşa pe cale de dispariţie din ţara noastră literară, în care un profesor emerit de la Cambridge, laureat al Premiului Nobel crede că „rădăcinile voastre sunt clătinate, iar acestea nu se pot repara“. Nu se mai pot „repara“ aceste rădăcini cel puţin în ochii unui cititor care, aruncându-şi ochii pe reviste, îi regăseşte acolo, cu fiecare număr, pe aceiaşi „buni“ şi pe aceiaşi „răi“ ciomăgindu-se între ei aidoma dezbaterilor parlamentare şi certurilor aprige de pe sticla televizorului: mai lipsesc cătuşele…
Previzibile şi ca atare plicticoase la culme îi apar unui cititor de reviste şi „revenirile“ periodice, ca un tic nervos, ale unui cronicar, altfel harnic şi tobă de carte – dar nu toată bună! – care, măcar o dată pe lună îşi varsă în capul altuia veninul subţire ce-i animă condeiul. Cronicarul e nemulţumit – ce zic?! – supărat rău de tot pe un lot de alţi cronicari care n-au jurat la timp cu majuscule pe valoarea înaltă a Buclei lui T.O. Bobe, cu celebrul, paradigmaticul „nea Gică frizerul“: „Când ierarhiile oficiale – scrie conspiraţionistul ludic de la cronica literară a revistei – se opresc asupra câtorva nume repetate liturgic (nu le reproduc ca să nu sporesc excesul), este pe undeva (sic!) de aşteptat ca orizontul cultural al publicului neofit să se îngusteze drastic“. Publicul „neofit“ compus din câţiva cronicari literari mai neatenţi cu „numele“ mari ieşite din Cenaclul „Litere“ n-a băgat de seamă că „Adevărul (cel estetic, singurul care-ar trebui să ne intereseze) e că în primul deceniu postcomunist s-a scris multă poezie excelentă şi că ocultarea nu poate dura la nesfârşit“. După ce, prevăzător, se înarmează cu entuziasmul stârnit de Buclă, entuziasm contrasemnat de Mircea Cărtărescu, Radu Cosaşu, Mircea Martin şi Marius Chivu, cronicarul sesizează cu imensă amărăciune „o tenace pauză a memoriei“ suferită pe nedrept de respectiva capodoperă. Cosmin Ciotloş îi descoperă pe autorii „blocadei“ în „comentatorii retrograzi, scandalizaţi de contribuţia acestuia (a lui T.O. Bobe – n.n.) la faimosul număr din Dilema dedicat lui Eminescu“! Cine sunt aceşti „retrograzi“? Sunt mai mulţi şi, dintre ei, îl alege în chip previzibil, la comanda unui „tic nervos“ pe cel mai proeminent dintre ei, pe Daniel Cristea-Enache: „E de mirare – se «miră» retoric şi pedagogic subtilul şi eruditul cronicar – că nici până azi un Daniel Cristea-Enache nu s-a referit vreodată la Bucla? Nu! Dar nici pagubă nu e…“ – adaugă el după interogaţia mustrătoare de mai înainte. Precizarea următoare e adresată, fireşte, doar oamenilor de gust ca şi cronicarul însuşi: „Important e că oamenii de gust au ştiut să vadă ceea ce era de văzut.“ Ce „au ştiut să vadă“? Cum ce?: „În primul rând, o originalitate malgré tout“! În chip impardonabil, „retrograzilor“ nu le-a fost dat „să vadă…“ Mai departe se dau ascendenţii (căci T.O. Bobe şi nea Gică frizerul „nu apar din neant“): Bărbierul din Sevilla, Max Brod, Mandelbrot („teoriile fractalice“), Eminescu, Sadoveanu, „cultura BD de tip Pif şi Rahan“, Robert Burton, ca să nu-i mai amintim pe „lunedişti“ în frunte cu Cărtărescu, Coşovei, Iaru, Stratan. Odată cu aceştia din urmă, stabileşte cu precizie cronicarul, „literatura română trecuse deja, definitiv, ca în jocurile pe computer, la un alt nivel. Nu mai era vorba de modă (aşa cum susţinuse Săptămâna lui Barbu şi cum încă mai cred unii), ci de o realitate tipologică şi valorică. A o ignora, practicând nonşalant stănescianisme de mult uzate moral, ar fi fost un gest inadecvat şi amatorist“. După o asemenea punere la punct, excursie erudită şi extrem de instructivă în bogatul univers al ascendenţilor iluştri ai operei lui T.O. Bobe  inaccesibilă „retrograzilor“, ce ne mai rămâne de făcut? Nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem, retrograzi, la… „stănescianisme de mult uzate“. La sfârşitul lunii (31 martie 2015) se împlinesc 82 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, cel care a umplut poezia română din timpul lui şi după aceea cu „stănescianisme“: poetul Necuvintelor şi al celor 11 elegii era de o rară generozitate cu prietenii şi colegii săi, le făcea daruri, le dedica versuri, dona, în scris, sub semnătură, propriile drepturi de autor şi lăsa unora dintre ei în custodie volume întregi. Aflu de la eruditul textolog şi editor Mircea Coloşenco (Viaţa şi opera lui Nichita Stănescu. Repertoar bio-bibliografic, Premier 2013) că în iunie 1975 autorul Necuvintelor i-a dăruit criticului M.N. Rusu volumul în manuscris 11 elegii sau Cina cea de Taină (a doua parte a titlului, cea cu Cina…, a rămas, graţie cenzurii, tăinuită, ca şi Elegia oului, a noua, scoasă de tot din sumar – n.n.) însoţit pe prima filă de explicaţia contrasemnată de autor: „Text compus până în ianuarie 1966 şi revelat ca sistem în decembrie 1965 – ianuarie 1966, odată cu depăşirea prin contemplare a unei acute dorinţe de a nu mai fi. Acest text este retranscris într-o noapte din luna a VI-a a anului 1975, pentru M.N. Rusu (s.s.) Nichita Stănescu. N.B. Această transcripţie comportă unele infinitezimale corecţii, faţă de original, de natura punctuaţiei, sintaxei sau unei altfel de fonetici a cuvântului scris“. Un grupaj consistent de poezii inedite şi dăruite ale lui Nichita Stănescu poate fi citit în ultimul număr (octombrie, noiembrie, decembrie 2014) al bunei reviste Lumină lină care apare la New York. Într-un cuvânt înainte intitulat Reîntoarcerea Poetului, criticul M.N. Rusu, posesorul ineditelor, scrie: „Prin anii 1964-65 putea fi văzută pe străzile Capitalei, plină de tramvaie zgomotoase şi troleibuze cu burduf şi pe uliţele lui din alt veac, dinspre Bariera Vergului, fie vară, fie iarnă, fie soare, fie ploaie, o pereche ciudată de tineri îndrăgostiţi. El, înalt şi foarte subţire şi foarte blond, cu o coamă de păr auriu, de prinţ nordic, ea, gracilă şi cu lungi plete negre ascunsă sub braţul lui ocrotitor… peisajul stradal cenuşiu se modifica. Un duh eminescian impregna locurile. Cam asta este impresia anilor aceia, când îi vedeam pe cei doi tineri înlănţuiţi, ori mă întâlneam cu ei în faţa redacţiilor de pe Ana Ipătescu, la Casa Scriitorilor ori pe străzile de margine de Bucureşti, mahalaua în care locuia iubita tânărului înalt şi blond, de asemenea şi mahalaua mea, zisă Bariera Vergului.

Când soarta ne-a adus pe aceeaşi corabie, când ne-am împrietenit de-a binelea, când şi unul şi altul dintre cei doi îndrăgostiţi ajunşi nume de rezonanţă în poezia anilor dictatoriali s-au despărţit ireversibil, tânăra înaltă şi subţire ca o trestie neagră şi visătoare, mereu parcă gânditoare, m-a chemat la Luceafărul, de faţă fiind şi agrestul Ion Gheorghe, şi mi-a dăruit spre păstrare un volum incipient de versuri pe care tânărul prinţ al poeziei noastre, nu altul decât Nichita Stănescu, i l-a scris ca mărturie a dragostei lor, devenită, în ciuda scindărilor aduse de timp şi netimp, legendară. Că o copie a acestuia a scăpat din ghearele hrăpăreţe ale unui doctoraş de la Iaşi, e o minune a destinului lor şi al meu“. În cele opt poezii reproduse de revista Lumină lină cititorul nostalgic poate să desluşească, prin ceaţă, mai  multe feţe ale unui Nichita Stănescu în care bat mai multe inimi, aflat între O viziune a sentimentelor din 1964 şi Necuvintele din 1969, dar şi privind către marile elegii şi cãtre „nodurile şi semnele“ finale. Iată-l, într-o Mare Latină auzind, poate prima oară, plânsul „nenăscuţilor oameni“: „Stări de spirit / încoronând oasele / cu trupuri dintr-o / altă civillizaţie / O, tu mare latină / clătinându-şi masele / peştilor de altă naţie / Pe faţa de copil roşu / a inimii mele, / nenăscut, dar plângând / mai de dinainte / guri invizibile, grele / îşi înfig cornul-dinte / Dar nu se vede nimic / Nimic nu se-aude. / Legiunile sângelui mi le ridic, / cu centurile ude“. Şi iată acum şi câteva rupturi din vieţuirea „căscăundă“ a adolescentului ca erou liric al purităţii angelice din Sensul iubirii (1960): „Când tu surâzi sar diavolii din pietre / şi mă clădesc zvârlit în sus, / rotula-i ora, oh, arcadă-i / secunda sveltă, de surâs / Şi dau cu tâmpla de balcoane / şi toamna-mi dă cu şuiere-n cap / subţire, norul negru-l zgudui / şi barbă-i pun de aspru ţap. / Şi mă lipesc de zidăria / cu opt etaje ca un tort, / şi-ţi ling imaginea plecată / de-asupra mea, în dezacord. / Şi te şi-nghit, şi tu pe mine / mă-nghiţi, cu ceas şi cu cercei, / şi mulţumiţi stăm sine-n sine / ca două pline burţi de lei“ (Către Gabrifoiţă). Cu excepţii ce-ntăresc regula, peste marele poet s-a aşternut în aceste decenii o grea perdea de tăcere vecină cu a doua moarte a lui Nichita Stănescu: fusese „cel mai important poet român de după al doilea război mondial. Odată cu el şi, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei“. (Ştefan Augustin Doinaş, Caiete critice, martie, 1993).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper