Junii corupţi şi patriarhii lor…

Un articol de C. Stănescu

Lăsând la o parte câteva notiţe pline de priviri şi înţepături răutăcioase aruncate de vigilentul „ochi magic“ ori teribila „fantomă care bântuie şi România“ din imaginaţia tulburată („şi nimica mişcă“!) a lui Mihai Zamfir, unde el îi descoperă şi-i trage de păr pe „junii comunişti români de astăzi“ care „ar vrea să fie ei cei care să exercite teroarea, să decidă ei cine trebuie trimis în lagărul de exterminare“ (unde eşti, tu, Felix Edmundovici?!?), în fine, inşi nesocotiţi cărora „le place comunismul pentru că oferă posibilitatea de a-ţi lichida adversarul fără a da socoteală cuiva“ – trecând, aşadar, peste asemenea gloanţe rătăcite în sumarul bogat şi interesant al României literare (nr.11/13 martie 2015), să citim (e tema editorialului semnat de Nicolae Manolescu: Cum citim) un poem inedit de Nicolae Labiş, Ciclul curajului, descoperit şi prezentat ca „un poem iniţiatic“ de către Mircea Coloşenco: „Ne-am temut de furtună precum se tem râşii,/ Când puşca aud bubuind,/ Râşii ce nu-nţeleg tunetul puştii,/ Dar tremurând îl presimt. // De foc ne-am temut precum lupii la pradă,/ Flămânzi, biciuindu-şi cu cozile pântecele,/ Clănţănind către rugul înalt de la stână:/ Nu îndrăznesc să-i privească văpaia ca sângele.// Ne-am temut de întinderea mării şi-a cerului,/ Cum tigrii privindu-se în ape uimiţi/ Se tem de duşmanul ce-n undă rânjeşte/ Cu colţi ascuţiţi.// Ne-am temut de gândirile noastre-ndrăzneţe/ Precum de cometele roşii se tem/ triburi sălbatice, roabe pădurilor,/ Crezând în strigoi şi blestem// Şi voi v-aţi temut de acestea, de toate,/ Dar de noi mai ales v-aţi temut, v-aţi temut,/ De noi, sclavii voştri, ce spaima aveau să-şi ucidă,/ Îngropând-o-n trecut.// Dar noi coborâm din sămânţa acelor / Ce din brazii trăzniţi au bulgării roşii în mâini/ Şi-nfrângându-şi durerea arsurii supuseră lupii,/ Preschimbându-i în câni.// Am îndrăznit spre furtuni: ne-au crescut/ Aripi cu care de luturi ne-am rupt/ Furtuni străbătând şi genuni./ Gândurile noastre izbiră-n minuni,/ Dezghiocând, pipăind înţelesuri ce fug.// Ne-aţi ars pentru aceasta pe rug/ Nu voi ne-aţi ucis în văpaie, ci noi/ Ucideam spaima noastră de noi şi de voi!// Întregi, neatinşi, ne-au dat jos de pe ruguri –/ Luminoşi, luminam înţelesuri şi lucruri./ Întinderea mării şi-a cerului/ Ne-a arătat ca oglinzile vii din poveşti/ Îndrăzneala, puterea şi farmecul/ Sufletelor noastre omeneşti.// Ştiaţi voi de ce v-aţi temut de acestea,/ Dar de noi mai ales v-aţi temut, v-aţi temut,/ De noi, sclavii voştri, ce spaima aveau să-şi ucidă,/ Îngropând-o în trecut“ (1. Uciderea spaimei). Un ecou târziu al acestui minunat şi complex poem al eliberării din dogmă şi prejudecăţi vom auzi, mai târziu, în celebra Ieşire din sobă a lui Adrian Păunescu. Poemul inedit al lui Nicolae Labiş Ciclul curajului, se adaugă multor altora, edite şi mai ales inedite ce „zac“ în arhiva „Nicolae Labiş“ de la Muzeul Bucovinei din Suceava. „Specialiştii – constată dezolat informatul şi harnicul istoric literar Mircea Coloşenco – nu s-au grăbit să cerceteze zestrea manuscriselor“. Alta a fost graba specialiştilor: „În 1990 – ne întoarce în urmă cu un sfert de secol dl Coloşenco – Labiş a fost radiat, cu concurs academic, din programele şcolare de orice grad didactic, pe motive anti-comuniste“. Cum aflarăm din coşmarul lui M. Zamfir cu „fantoma“ care mai bântuie România, aceste motive (pretexte!) sunt încă actuale şi îşi fac în continuare de cap, cu efectul nefast asupra posterităţii unui poet genial. Primul disident antitotalitar din literatura postbelică e privit de unii specialişti ca un „june“ poet comunist care dezonorează ideea de literatură şi „intoxică“ minţile tinerei generaţii de azi: acest tip de „asasinat“, unul asupra căruia nu există dubii, îi încarcă de vinovăţie pe autorii lui de la dregători ministeriali, vigilenţi specialişti, dar şi scriitori de manuale care l-au „omorât“ a doua oară pe Nicolae Labiş. Sunt aberaţii născute în marginea „anti-comunismului“ înflorit ca un câmp de maci roşii după prăbuşirea regimului comunist. Scrupulos cum îl ştim în tot ce întreprinde, dar obiectiv cu cei ce nu obosesc să valorifice cât pot şi cât ştiu zestrea cantitativ impresionantă rămasă de la Nicolae Labiş, dl Mircea Coloşenco scrie: „Din creaţia lui au fost publicate/editate scrieri cu mai puţină ori mai multă responsabilitate logică/filologică. Mai mult, peste «accidentul» fatal, s-a aşezat piatra funerară numită de Gh. Tomozei Moartea unui poet (1972). Orice încercare de dezvăluire a adevărurilor cuprinse în monumentul scriptic a fost dezavuată de cerberi plătiţi/gratuiţi imbatabili (…) Doar Nicolae Cârlan, custodele Fondului, a editat o parte din zestre în plachete reunite într-un volum masiv (Opera magna, Editura Lidana, 2013, 1296 pagini) şi Stela Covaci, biografa lui Nicolae Labiş (…), ultimele creaţii ale poetului, cincisprezece sonete într-un volum de excepţie (Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş, 2011, Editura Tracus Arte, 102 pagini). De asemenea, trebuie amintit volumul de documente al lui Ion Filipciuc Trudind peniţa sub vraja păsării cu clonţ de rubin, 2013, Biblioteca Mioriţa, Câmpulung, Bucovina, 228 pagini)“. Totuşi au mai rămas încă multe inedite în zestrea labişiană. Ciclul curajului, poemul iniţiatic adus la lumină de M. Coloşenco, e dedicat autorului Poemului invectivă din 1933, Omagiu poeziei lui Geo Bogza, aşadar poetului interbelic din anii împotrivirii, deşi istoricul literar consideră dedicaţia ca având exclusiv o „semnificaţie culturală şi nici o legătură cu tematica (forma) mesajul poeziei avangardiste geo-bogziene“. N-are legătură cu tematica, într-adevăr, însă cu atitudinea (radicală) a tânărului (junelui!) avangardist are cu siguranţă o legătură. Când N. Labiş scrie în 1955 poemul, Bogza „era un personaj important al vremurilor noi“: tânărul poet îl prefera, se vede, pe cel vechi, întâiul Bogza, nonconformistul radical şi, apoi, acela din anii împotrivirii… Purtase Nicolae Labiş discuţii literare cu Bogza ca elev al Şcolii de Literatură, „dar şi în redacţii, apoi, chiar în 1956, au fost într-o excursie de toamnă în Deltă, împreună cu cineastul Lucian Pintilie ş.a.“ Nicolae Labiş îi lecturase – spune M. Coloşenco – creaţiile poetice (Jurnal de sex, 1929; Poemul invectivă, 1933; Ioana Maria, 1937) care circulau pe sub mână. La rândul său, Geo Bogza îşi va manifesta simpatia faţă de junele poet, prefaţându-i volumul Lupta cu inerţia (1958), întrebând retoric în final „cine se va ridica în locul lui pe un cer care are atâta nevoie de luceferi?“. Nu e singurul „patriarh“ care îl asistase cu simpatie pe junele poet ce va pieri ucis de „pasărea cu clonţ de rubin“: la Şcoala de Literatură, Mihail Sadoveanu, încărcat de distincţii şi decoraţii comuniste, nu îşi începea prelegerea înainte de a se asigura că tânărul „luceafăr“ este în sală. Relaţia cordială, încurajatoare şi, probabil, protectoare a acestor „patriarhi“ cu junii corupţi de răsăritul lumii noi în care li s-a întâmplat să se nască, rămâne, însă, un capitol tulburător, cvasinecunoscut sau secret, dintr-o istorie a generaţiilor dificil de scris sau chiar imposibil de configurat şi evaluat. Ceea ce e sigur constă în faptul că, exceptând vigilenţa neabătută a comisarilor şi monitorilor oficiali din acea epocă, aceşti mari patriarhi venind, în genere, dintr-o stânga umanistă şi umanitaristă au păstrat cu măcar câţiva dintre luceferi, junii corupţi ai acelei epoci, o legătură cel puţin cordială, atât de tolerantă şi permisivă cât vremea le-o îngăduia lor înşile. Exemplul lor, din păcate, e irepetabil în noua epocă istorică în care am intrat, o epocă în care monitorii văd în cei ce vin juni corupţi chiar înainte de a fi ajuns să fie ei înşişi, din snobism pro-comunist (!), să fie de acord cu asasinarea în masă, cu teroarea organizată! Definită în aceşti termeni, ruptura dintre junii corupţi şi noii „patriarhi“ este iremediabilă… Ciclul curajului, poemul inedit al lui Nicolae Labiş, „este o creaţie poetică ezoterică“ – spune Mircea Coloşenco – pentru a conchide, la capătul unei hermeneutici a ezotericului poem asupra apostaziei, poetul refuzând să preia cuvintele lui Iisus răstignit pe Cruce: „Nu voi striga:/ O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?“, preferând postura eminesciană: „tu rămâi la toate rece“ şi, astfel, deşteptat din confuzia intelectuală ca prizonier al politicii unice a partidului stat, din captivitatea utopiei comuniste. E, înclină să creadă hermeneutul despre acest poem, „un rechizitoriu al constructului doctrinar ateu comunist şi, totodată, un poem ontologic de răscruce, de scriere radicală, camuflată, pentru poetul damnat, care în adolescenţă a crezut în comunism, «raiul» instalat de prigonitorii lui Dumnezeu“. Prea descifrat în cheie anticomunistă, poemul îşi pierde, însă, aşa ambiguitatea ontologică esenţială care îi menţine vitalitatea şi forţa interogativă în timp şi peste timp. E, în Ciclul curajului al genialului june corrupt, o dispută neîncheiată între fostul captiv şi apostatul unei religii: între vocile lumii din adâncuri în care coborâse şi unde vocea raţiunii şi a lucidităţii n-a înfrânt definitiv nostalgia utopiei şi dorul iluziilor pierdute. Ele fac viaţa lungă şi posteritatea nesfârşită a marilor creaţii. Operă deschisă, creaţia lui Nicolae Labiş continuă să ne provoace.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper