De ce noi? Noi, toţi românii…

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Covor roşu ca la carte. Camerele de televiziune foşgăie inundând cu lumină intrarea de la Palatul Copiilor. Tudor Giurgiu îşi întâmpină invitaţii. Afabil, relaxat, cu impecabilul său savoir-faire pe care i-l ştiu dintotdeauna. Mulţi actori şi actriţe, feţe luminoase şi zâmbitoare. Fiecare îl pupă. Oare câte sute de pupături „o să încaseze” azi? Mă gândesc „Doamne, ce bine-ar fi să văd un film bun, ca să-l pot felicita din tot sufletul!”. Dar nu apuc să duc gândul până la capăt, că toate camerele se năpustesc în josul scărilor. Ce le-o fi stârnit atâta interes? Că doar regizorul filmului se află încă pe covor. Dar şi el se repliază pentru a-i întâmpina pe fostul preşedinte, Traian Băsescu, şi pe doamna lui. Rând pe rând, intră Augustin Zegrean, Daniel Morar, Cristi Danileţ. Zici că eşti la Balul magistraţilor, nu la film!
Tudor Giurgiu urcă pe scenă. Ca întotdeauna, vorbeşte limpede, concis, cald, cu alura aia de onestitate pe care i-o ştiu încă din studenţie. Fără morgă şi fără fasoane. Ne supune atenţiei trei puncte, dintre care cel mai important ţine de pledoaria pentru recondiţionarea sălilor de cinema. Acum, că refacerea TNB stă să se termine, că Opereta are, în sfârşit, o sală nouă, potentaţii vremii se vor gândi oare şi la cinematografe, azi, pe cale de dispariţie? Pentru că filmul românesc merită să se întâlnească cu publicul său.
În sfârşit, De ce eu? începe. Din când în când, ambianţa acoperă vocile actorilor. „Ce-a zis, ce-a zis?”, îmi tot vine s-o întreb pe prietena de lângă mine. Mă oţărăsc în gând la veşnicul sunet din filmul românesc. Pe nedrept, căci un actor avea să mă lumineze: a fost numai din cauza aparaturii improvizate pentru sala respectivă. La Berlin se auzea perfect. Încet-încet, intrăm în atmosferă. După vreo jumătate de oră, filmul se înnegreşte. Nu se mai vede nimic. Proiecţia se întrerupe. Publicul se foieşte. Cineva din echipă ne asigură că situaţia se va remedia în următoarele două minute. Aşa e, dar nu durează mult. Se întrerupe din nou. Ne-om fi întors în timp, la începuturile filmului? Mai lipsea pianul de pe scenă. Acelaşi tip face apel la răbdarea noastră: urmează să schimbe generatorul. Mă gândesc ce-o fi în sufletul regizorului. Numa-n pielea lui să nu fii în clipa asta!
Filmul reîncepe. De acum, fără accidente. Situaţia procurorului se construieşte infinitezimal, pe nesimţite, prin sugestii şi acumulări subtile, până când personajul se confruntă şi se afundă în mâlul uman din jur. Prietenii şi colegii sunt duplicitari. Fiecare pune piatră pe piatră la mâzga sistemului, dându-şi întreaga măsură a ignobilului. Cu toată corectitudinea şi cu tot setul lui de valori, tânărul procuror nu are nici o şansă în faţa cancerului din justiţie. Stomacul mi se strânge. Poate că sunt eu mai sensibilă la subiectul acesta, dar nu mi-aduc aminte să fi văzut vreun film românesc sau vreun spectacol de teatru social care să trateze o asemenea miză importantă: valorile şi principiile întemeietoare ale unei societăţi. Respectiv, a noastră! Chiar dacă aici e vorba despre reversul lor. De obicei, producţiile româneşti se opresc la cotidianul meschin. Acum, senzaţia e copleşitoare. Fiinţa ţi se îmbibă de noroi până în măduvă. Nu-i vorbă, şi scenariul e construit la milimetru, şi actorii joacă impecabil. Mă uit la ei şi mă minunez. Pe cei mai mulţi îi ştiu de la primele roluri. Ba, pe majoritatea, chiar de la debut! Emilian Oprea, Mihai Constantin, Andreea Vasile, Alin Florea, Liviu Pintileasa, Mihai Smarandache, Mădălina Ciotea. Când or fi avut timp să acumuleze atâta valoare? Că talent ştiam că au. Pe drept cuvânt, sunt mândră de ei. Ba chiar recunoscătoare pentru norocul de a le fi contemporană.
La sfârşit, regizorul îşi prezintă echipa. Aplauzele curg ca la nici un alt film. Cel puţin, din câte am văzut eu! Tudor Giurgiu mulţumeşte presei fără de care cazul procurorului Panait nu ar fi fost cunoscut. Ies din sală cu stomacul încă zvârcolindu-se. În foaier, Mihai Smarandache povesteşte despre Berlin. Liviu Pintileasa mărturiseşte că acolo, la a patra vizionare, pentru o clipă, sperase că filmul se va termina altfel. Că dreptatea va învinge. Că va fi cu happy-end. Aici, după proiecţie, se întâlneşte cu procurorii care îl ajutaseră la documentare: „Ce bine că a făcut cineva un film şi despre noi!”. Nu pot să nu zâmbesc. Cine s-ar fi gândit că şi pe tipii ăştia duri şi fermi, a căror meserie bagă oamenii-n sperieţi, îi chinuie nevoia de reprezentare în artă? Camerele urmăresc în continuare magistraţii. Daniel Morar recunoaşte: „Nu ştiu dacă au existat procurori ca personajul principal, dar ştiu încă mulţi ca aceia din jurul lui”. Reporterii forfotesc după vedetele justiţiei şi ale presei. Câtă nedreptate! Excelenţii actori, a căror muncă nu e deloc mai puţin prestigioasă, nu reuşesc să le stârnească atenţia. Nici măcar la filmul lor!
După ce a mai tras o tură de pupături (oare câte locuri o avea sala?, ca să nu greşesc la calcule), ajung şi eu să-l felicit pe Tudor Giurgiu. Da, din tot sufletul! Am fost copleşită. Îl întreb cum a fost cu întreruperile. Pe scurt: infern, nu alta! Dar, solar ca totdeauna, Tudor îşi revine: „Ştii ce? Lasă că nu-i rău: ia să mai vadă şi toate mărimile astea în ce condiţii se zbate filmul românesc!”.

2 comentarii pentru “De ce noi? Noi, toţi românii…”

  1. martie 6, 2015 la 6:26 pm

    Imi doresc sa urmariti si dumneavoastra ce spectacole au loc in post la teatrul Godot cafe https://www.facebook.com/HellChrisSimion/photos/a.319544004909944.1073741827.319539621577049/349987961865548/?type=1&theater
    Doamna Antoaneta Cojocaru m-a amenintat cu politia, fiindca i-am zis sa nu se mai dezbrace pe scena, m-a amenintat de mai multe ori si mi-a cerut sa-i cer scuze. Nu e posibil ca intr-o tara in care teatrul ar trebui sa-i educe pe oameni, mai mult ii tulbura cu diverse spectacole de prost gust in care au loc scene erotice.
    https://www.sensotv.ro/arte/Spectacole-5696/hell-sau-heaven-#/0
    https://www.facebook.com/HellChrisSimion/photos/a.319544004909944.1073741827.319539621577049/349987961865548/?type=1&theater

  2. martie 8, 2015 la 6:13 pm

    Excelent scris. Nu numai că trimite la film, dar te face părtaş la starea morală – sigur că nu se manifestă doar la români şi la cea instituţională – ceva mai românească.
    Oricum, eu m-am bucurat de text.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper