De ce (mai) citim?

Un articol de Valeriu Gherghel

De vreo c#teva săptăm#ni m-am g#ndit să adun din cărţi şi articole enunţuri semnificative despre lectură. M-a interesat înainte de orice modul în care autorii (scriitori de ficţiune, filosofi, critici literari) încearcă s-o justifice. De obicei, aceste justificări nu sunt strălucitoare şi nu au o forţă nemaipomenită de convingere. Mai degrabă par banale şi ştiute de toată lumea. Pentru un ins frecat cu dialectica toate aceste justificări sunt uşor de respins. Veţi vedea. Voi începe cu un citat din Julian Barnes: „În cărţi poţi afla mereu cauzele din spatele faptelor, în viaţa reală, nu. De aceea nu mă surprinde faptul că unii oameni preferă cărţile şvieţii realeţ”.
Ceea ce este discutabil în fraza lui Barnes (totuşi, un practician al lecturii, un fan) este distincţia fermă dintre viaţa aşa-zis reală (dar ce înseamnă viaţa reală? – am mai notat c#ndva această întrebare gingaşă şi nimeni nu m-a luminat încă. Viaţa este opacă, nu poţi străbate cu privirea prin desimea experienţelor, trăieşti şi nu pricepi mare lucru, eşti în realitate trăit, eşti purtat la vale de curent, nu poţi deosebi cauza de efect (şi invers). În cărţi, dimpotrivă, totul ar deveni dintr-odată limpede precum cleştarul. Din această pricină, muritorii avizi de certitudini (cititorii care vor să perceapă imediat cauzele) s-ar retrage în lectură.
Cu toate acestea, sugestia că în cărţi (şi numai în cărţi) poţi sesiza „cauzele din spatele faptelor” este profund discutabilă. Nu vreau să dau exemple. Nici nu e nevoie de ele. Cauze şi motive putem găsi, cu siguranţă, în literatura de secol XIX. Literatura actuală este la fel de întunecată ca viaţa însăşi. Nu-ţi oferă înşiruiri cauzale, ci numai confuzie şi incertitudine. Şi ar mai fi ceva de spus. Dacă experienţa reprezintă contactul direct cu lucrurile, lectura nu este mai puţin o experienţă, chiar dacă lucrurile şi înt#mplările din cărţi sunt de alt tip (sunt „fictive” şi se oferă minţii cititorului printr-o intuiţie diferită). Nu poţi percepe fructul oprit (nespecificat în Genezã), fructul cu care l-a îmbiat Eva cea păcătoasă pe Adam cel virtuos, într-un moment de distracţie, dar ţi-l poţi imagina.
Am mai cules, fireşte, şi alte afirmaţii interesante. Într-o lucrare din 2010, Pourquoi lire? (Paris, Grasset), Charles Dantzig oferă întrebării din titlu acest răspuns doar în parte ironic: citim pentru a face adnotări pe marginea paginilor lui Proust, pentru a sublinia pasajele semnificative din romanul lui, aşadar, pentru a consemna ce ne trece prin cap c#nd străbatem În căutarea timpului pierdut. Bref: citim pentru a scrie. Şi, în al doilea r#nd, pentru a face un gest gratuit, bufon, într-o lume care nu preţuieşte suficient gratuitatea. Într-o lume care măsoară totul după c#ştig şi folos. Şi, ca să închei, Charles Dantzig oferă acest paradox: în lectură nu există neapărat un parce que, un fiindcă. Citim pur şi simplu fiindcă… Trei puncte. Răspunsul constă în această conjuncţie. Nici filosoful american Gregory Currie nu este mai binevoitor cu lectura. Desigur, spune Currie, într-un editorial publicat în The New York Times, intitulat Does Great Literature Make Us Better? (1 iunie 2013), literatura ne impresionează, dar nu ne modifică radical, nu ne face mai buni (nu ne face, e drept, nici mai răi). Lectura nu ne transfigurează, nu-l face pe bietul om mai uman dec#t s-a născut. Articolul lui Currie a st#rnit o polemică furtunoasă, dar n-a adus un răspuns mai inteligent dec#t cele citate de mine deasupra. Şi, oricum, a afirma că o seamă de indivizi moralmente nuli au fost cititori harnici, au avut biblioteci rafinate şi au pl#ns la moartea Annei Karenina este un truism. Cine n-a constatat acest paradox? P#nă şi torţionarii pl#ng.
În fond, ideea că lectura ne transformă în sfinţi şi cathari este o credinţă naivă. Din c#te ştim, sfinţii şi catharii nu s-au omor#t cu cititul. E dificil să citeşti în deşert. Prea puţini oameni şi-au dat viaţa pentru cărţi. Doar Şf#ntul Vincent de Saragossa a murit apăr#nd o carte. Ar fi rămas în viaţă dacă ar fi acceptat să-i dea foc. A refuzat.
Oamenii răi citesc adesea cărţi bune şi oamenii buni – cărţi rele. Dar cărţile bune nu-i fac mai buni pe oamenii răi, iar cărţile rele nu-i fac mai răi pe cei buni. Literatura nu influenţează în bine/ în rău firea omului. Ne place opinia că lectura reprezintă o nobleţe în sine şi uităm cu totul că nu citim numai din raţiuni înălţătoare; citim din tot felul de motive, unele avuabile, altele, nu. Avem curiozităţi morbide, înclinaţii vulgare, plăceri vicioase. Vrem să-i sfidăm pe ceilalţi. Ori să-i linguşim. Ne supunem modelor, exaltărilor populare, contagiunii. Citim plictisindu-ne de moarte Fifty Shades of Grey. Vizionăm filmul. Există oare vreo nobleţe în gestul celui care deschide Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei de Sade? Iată ce spune autorul în incipit:  „Şi-acum, prietene cititor, se cade să-ţi pregăteşti sufletul şi mintea pentru cea mai plină de necurăţii povestire ce se va fi făcut vreodată de c#nd e lumea lume, o asemenea carte neînt#lnindu-se nici la antici, nici la moderni”. Aş vrea să fiu bine înţeles, totuşi: cititul nu este negreşit o nobleţe, dar nu este în nici un caz o josnicie.
În acest caz, de ce (mai) citim? Dacă autorii pomeniţi mai sus nu au găsit un răspuns constr#ngător (nici nu poate fi găsit, altminteri), să nu vă aşteptaţi de la mine să vă propun (tocmai în acest eseu) unul…
Aşadar: „de ce citim?” Nici un răspuns nu mă mulţumeşte întru totul. Răm#n cu impresia că nici un argument nu este suficient de puternic pentru a justifica lectura. Citim dintr-un obicei nereflectat, din slăbiciune, din naivitate. Probabil acesta este motivul pentru care majoritatea muritorilor, regii, preşedinţii, senatorii şi coloneii nu citesc cărţi. Îmi place ideea exprimată de Marielle Macé că între viaţă şi lectură nu există o separaţie fermă. Trebuie să fii în viaţă ca să citeşti. Deşi a trăi nu înseamnă întotdeauna a citi, chiar dacă a citi poate însemna, uneori, a trăi. Şi încă din plin. Merită să medităm asupra acestui fapt minor. Lectura este o experienţă printre alte experienţe (cele mai multe indirecte). Aproape nimic nu cunoaştem printr-o experienţă nemijlocită, ca să ajungem la sine trebuie să citim, să medităm, să ne „pictăm” într-o carte ca Michel de Montaigne, nu există altă cale, încă nu s-a inventat. Reproduc mai jos c#teva răspunsuri la întrebarea (destul de ambiguă) „de ce citim?”. Întrebarea trimite at#t la motivul lecturii (la raţiunea care ne face să deschidem o carte), c#t şi la finalitatea lecturii, la efectul ei (negreşit, benefic) asupra cititorului. Citim pentru că (aşa vrem, dorim, socotim) şi citim pentru a (ne lumina, a ne trece timpul, a studia ipoteza Kant-Laplace sau pătratul logic, zis al lui Boethius, a ne căuta eul, a uita că suntem muritori)…
Aşadar, la urma urmelor, de ce citim?
1. Gustave Flaubert: pentru a trăi;
cf. „Citeşte ca să trăieşti…”
2. Marcel Proust: pentru a învăţa să privim şi să vedem lumea din jur, pentru a căpăta energia şi imboldul de a g#ndi cu mintea noastră.
3. Charles Dantzig: pentru a înţelege lumea, pentru a ne înţelege pe noi înşine, pentru a comenta romanele lui Marcel Proust în marginalia, fiindcă…
4. Harold Bloom: pentru a căuta şi a trăi o plăcere dificilă; pentru a ne înnoi şi lărgi sinele.
5. Wendy Lesser: pentru a trăi o plăcere lipsită de frivolitate.
6. Joyce Carol Oates: pentru a intui ce simte / trăieşte celălalt, pentru a ne muta în sinele şi trupul lui.
7. Richard Rorty: pentru a diminua cruzimea omului.
8. Cervantes: pentru a ni se usca creierii şi a pleca în căutarea aventurilor cavalereşti şi a frumoasei Dulcinea del Toboso…
Dacă găsiţi nişte răspunsuri mai bune, mai subtile, vă rog să mi le semnalaţi…

Un comentariu pentru “De ce (mai) citim?”

  1. martie 21, 2015 la 2:57 pm

    Nu se poate răspunde la modul general. Fiecare ştie prea bine de ce citeşte.
    Eu citesc pentru a-mi eficientiza gîndirea.
    Nu-s de acord că lecturile nu-l transformă pe om. Să ne gîndim la Marx, care a nenorocit o lume întreagă (şi încă o mai nenoroceşte) cu scrierea lui de căpătîi CAPITALUL. Ăi ne ne mai gîndim de asemenea la diverse scrieri de extremă dreapta.
    Ştiu, mi se va replica, pe bună dreptate, că lectura nu face altceva decît să actualizeze ceea ce exisata deja în noi in potentia. E adevărat, dar cum trăim într-o lume a efectelor, contează faptul că însăşi lectura a provocat transformarea în lumea de care pomeneam mai sus.
    Lectura ne poate face , aşadar, mai buni sau mai răi doar pentru faptul că înlesneşte procesul de actualizare a potenţialului din noi.
    Sînt de acord că realul e confuz, labirintic, ba chiar entropic, motiv pentru care cocuţele idealiste se refugiază în lecturi elementare, limpezi ca apa de izvor, pentru a-şi întreţine iluzia certitudinii şi a siguranţei, dar pe de altă parte numai o carte deşteaptă te poate ajuta să ai anumite revelaţii, pe care de unul singur nu le poţi avea, din simplul motiv că nu eşti încă pe fază sau nu trăieşti încă pe un anumit filon existenţial. Dacă n-ar fi aşa, manualele de sexologie şi de psihologie, de pildă, nici n-ar mai trebui scrise! Şi la fel se întîmplă şi cu scrierile filozofice de o anumită factură.
    Dar cum fiecare ştie pentru ce citeşte, lecturile vor fi de aceea obligatoriu selective (adică la obiect), fiindcă doar filologii îşi umplu creierul cu lecturi nefolositoare, oamenii de regulă nu-şi transformă creierul în bazar sau în anticariat.
    Cei ce caută lectura de specialitate, sînt cei mai lămuriţi în problema asta. Doar filologii mai bîjbîie, doar ei îşi mai pun întrebarea asta absurdă şi antidarwinistă. Fiindcă ei nu pun selecţia naturală la lucru.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper