Cultura şi bugetul ei

Un articol de IONUŢ VULPESCU

Întrebarea cea mai frecventã în România se referã nu la performanţele culturii, ci la bugetul Ministerului Culturii.

Şi este firesc să fie aşa. De mai bine de cinci luştri, cultura face performanţă, în condiţiile unor bugete din ce în ce mai mici. De asemenea, când alte domenii nu performează (sau nu mai performează cum o făceau altădată, ca sportul, de pildă), cultura rămâne, alături de enogastronomie, domeniul de care românii îşi leagă speranţa că va arăta adevărata faţă a naţiunii noastre. Preocuparea pentru finanţarea culturii este lăudabilă şi, dacă şi finanţarea ar fi la înălţimea acestei preocupări, probabil că România ar deveni cu adevărat un stat cultural.
Am arătat, chiar în paginile revistei Cultura, de ce nu cred posibilă o majorare bruscă şi substanţială a alocaţiilor bugetare pentru cultură. România are în continuare probleme macroeconomice, iar stabilitatea la care am ajuns nu este rezultatul dezvoltării, ci al disciplinei unui popor care acceptă salarii mici şi prestaţii sociale modeste. Resursele suplimentare, decelate în urma creşterii economice din ultimii doi ani, vor lua calea înzestrării armatei. Oricât de mult ne plac muzica şi artele plastice, cărţile şi teatrul, situaţia din apropierea frontierelor noastre ne obligă să sacrificăm plăcutul şi să dăm prioritate utilului. Apartenenţa la NATO este o garanţie, dar ar fi o greşeală de-a dreptul criminală să neglijăm autoapărarea.
Chiar şi în absenţa provocărilor regionale de securitate, ar fi fost puţin probabilă o suplimentare masivă a bugetului alocat culturii. Nevoile de infrastructură (şosele, poduri, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.) sunt atât de mari, încât nici cel mai bun avocat din lume n-ar putea convinge societatea că este mai bine să investească într-un colectiv de dans, să zicem, decât într-un spital.
Iar situaţia culturii este agravată şi de uşurinţa cu care s-a acceptat, cu ani şi ani în urmă, coborârea sub anumite praguri psihologice de finanţare. Din clipa în care s-au acceptat bugete sub 1% din PIB, speranţele unei redresări au scăzut spre zero. Când ţi se pune pe masă un procent de 0,08%, chiar dacă te baţi ca un leu şi obţii o majorare de 100% (imposibilă în practică, din motive pe care specialiştii le cunosc), de-abia dacă ajungi la 0,16% din PIB: procent la fel de puţin satisfăcător ca şi 0,08%…
Dar, dacă zona bugetului de stat este, după cum se vede, puţin susceptibilă să ofere culturii resursele pe care aceasta le merită şi de care are nevoie, mai rămâne un sector a cărui creştere ar putea alimenta ceva mai consistent creaţia românească. Este vorba de economie. Cea publică şi cea privată, deopotrivă.
Există încă, bunăoară, un număr de companii publice care desfăşoară activităţi economice în domenii de importanţă strategică: energie, resurse, transporturi. Câteva dintre ele au fost devalizate în cei zece ani de regim Băsescu, e adevărat, dar exemplele Hidroelectrica şi Poşta Română – care au trecut, într-un an sau doi de administrare nefrauduloasă, de la faliment la profit – mă îndeamnă să cred că toate aceste entităţi, care, astăzi, afişează cifre modeste, dispun încă de un potenţial apreciabil. Nu e nevoie să fii economist ca să înţelegi că este anormal ca o societate cum sunt CFR Călători sau CFR Marfă să fie în faliment, deşi nu plăteşte utilizarea infrastructurii, în timp ce concurenţa privată să facă profit, deşi plăteşte. E evident că societăţile publice au fost devalizate, fie pentru a alimenta partidul-stat al regimului Băsescu, fie pentru a alimenta profitul societăţilor private concurente, aparţinând apropiaţilor aceluiaşi regim. Înlăturarea acestor stări de lucruri poate repune în circulaţie marile companii de stat, care, beneficiind şi de poziţia strategică, pot reveni la prosperitate.
Cultura se poate alimenta, aşadar, sub forma susţinerii unor proiecte de amploare, din prosperitatea acestor companii de stat. Mi se pare straniu, de pildă, că nimeni nu a solicitat marilor companii energetice Hidroelectrica şi Nuclearelectrica, în anii în care afişau profturi frumoase, să contribuie la bugetul Ministerului Culturii, sub forma luării în custodie a unor lucrări de amploare. Ori a susţinerii marilor festivaluri internaţionale, care au repus România pe harta culturală a lumii (Festivalul „George Enescu“, TIFF, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu ş.a.). S-a tolerat sifonarea Poştei Române, în loc ca ea să fie modernizată şi eficientizată, pentru ca din profitul ei să trăiască, să zicem, un mare muzeu naţional, aşa cum se întâmplă în multe ţări civilizate.
În fine, există câteva mari companii private, cu activităţi solide, care contribuie la bugetul României. Şi ar putea contribui mai serios şi la bugetul culturii române. Pentru primele 10 companii private din economia naţională, o sumă de 500.000 de euro nu reprezintă o rană în conturi. Pentru bugetul Ministerului Culturii, suma (însumată) de 5.000.000 de euro ar reprezenta o gură de oxigen. Nici una dintre aceste mari companii nu a făcut, până acum, acest gest de respect faţă de cultura naţională, deşi aceasta creează un brand de ţară de care şi ele profită. Fără marile festivaluri, fără obiectivele de turism cultural (de la Muzeul Satului la Brukenthal şi de la bisericile de lemn la Tropaeum Traiani), România ar fi cunoscută numai prin infractorii care au speriat Occidentul sau pentru mizeria din localităţile sale.
Deocamdată, am făcut un prim pas. Guvernul României a decis ca 2% din încasările Loteriei Române să fie vărsate, de acum încolo, culturii. N-am făcut, astfel, decât să revenim, până la urmă, la o anumită normalitate şi la o tradiţie istorică: între cele două războaie mondiale, Alexandru Rosetti a construit strălucita Fundaţie Culturală Regală cu ajutorul contribuţiei de 10% din profitul Loteriei Române, pe care Regele Carol al II-lea a destinat-o culturii. Operele patronate de Fundaţie au rămas pentru totdeauna în panteonul cultural naţional.
Suma nu este uriaşă şi nici măcar îndestulătoare, mai ales în condiţiile în care şi Loteria Română îşi revine cu greu, după mai multe administraţii neperformante. Însă este un prim pas în direcţia care poate salva cultura română de indigenţă. Dacă Loteria Română poate, pot şi alte mari companii de stat. Dacă pot marile companii de stat, pot şi marile companii private. Iar de aici şi până la o nouă lege a sponsorizării actului de cultură, care să ofere anumite avantaje celor care investesc în creaţia românească, nu mai e decât un pas.
Nu-mi fac iluzii că va fi un drum uşor. În România, exact cei care fac teoria capitalismului şi cer culturii să renunţe la subvenţia de la stat devin brusc opaci când le expui teoriile, pur capitaliste şi ele, ale avantajului de a cere puţin de la foarte mulţi agenţi economici şi, de asemenea, de a investi în imagine. Mulţi sunt capitalişti numai când e vorba să ia culturii puţinii bani pe care îi mai primeşte de la stat. Când e vorba să găsim surse alternative de finanţare, abandonează capitalismul şi revin în comuna primitivă, spunându-i culturii să se descurce cum poate sau să moară, potrivit legii junglei…
N-ar fi rău ca, în această luptă pentru atragerea mai multor fonduri în cultură, ministerul să fie sprijinit şi de beneficiarii bugetului. Nu sunt un partizan al recentralizării culturii, după cum nu cred nici că ministerul este creator de cultură. Tocmai de aceea, cred că ar trebui să găsim o formă în care aptitudinile de negociere politică ale ministerului şi legitimitatea culturală a creatorilor să lucreze împreună. Numai aşa vom putea readuce cultura în atenţia societăţii româneşti.
Căci, de fapt, consecinţa cea mai gravă a decuplării culturii de la buget o constituie declasarea ei. Cultura a fost marginalizată, iar nivelul cultural general al societăţii a scăzut dramatic. Prostul-gust, lipsa de educaţie estetică, agramatismul şi absenţa bunelor maniere sunt vizibile la tot pasul în România de azi. Omul de cultură s-a retras în colţişorul lui şi nu numai că nu mai este consultat în legătură cu problemele fundamentale ale societăţii: el este ignorat chiar în chestiunile care îl privesc. Despre nevoile culturii discută, în cel mai bun caz, contabilii şi finanţiştii…
Aceşti 2% pe care cultura îi va primi de la Loteria Naţională sunt importanţi şi pentru că, după mult timp, este primul spor pe care cultura îl obţine. De 25 de ani, ministru după ministru şi guvern după guvern, bugetul culturii a fost amputat, până la cifre nedemne de lumea civilizată. Acum am reuşit, sper, să punem punct acestei spirale descendente (care nu ducea nicăieri) şi să facem să se audă vocea raţiunii. Care spune că o societate fără cultură este o societate a violenţei, iar o naţiune fără cultură devine, cum spunea Constantin Noica, o populaţie. Sper că s-a înţeles că, fără un sprijin din partea statului, credibilitatea culturii scade şi şansele ei de a evolua pe piaţă sunt mici.
Şi, mai ales, îmi place să cred că aceşti 2% sunt doar un început. Că şi alte companii, de stat sau private, vor accepta să direcţioneze o mică parte din profitul lor către ceea ce face profitul tuturor, şi anume cultura română.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper