Cruda blândeţe a Anei Blandiana

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Omogenă stilistic, preponderent haotică structural, publicistica Anei Blandiana conţine, dincolo de largi zone de interes, categoric memorabile, şi o (prea) mare diversitate de teme, subiecte, referinţe, de la creaţie la biografie, de la aforistică la reportaj turistic. Pe lângă istorie, morală, desigur literatură, ea include muzica, cea despre care crede că atestă paradisul, arhitectura, de la cea populară la cea bisericească, pictura, de la cea naivă a unui ţăran din Dolj la Salvador Dali ori C. Baba, sculptura, a lui C. Brâncuşi (geniu de obârşie rurală, deci obscură, ca Leonardo, notează cu referire la modestele sate Vinci şi Hobiţa) şi Gh. Anghel, chiar filmul etc. Discutabilă în unele aspecte, faze şi fraze, deopotrivă fortuite şi forţate, publicistica – dacă este adecvat termenul generic pentru microeseistica autoarei – se dezvăluie inegală ca seducţie şi convingere, dezvoltă şi scăderi de gând şi emoţie, în unele tablete inexpresive, cu adevărat nici lirice, nici reflexive. Titlurile (Calitatea de martor, 1970, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, 1976, Cea mai frumoasă dintre toate lumile posibile, 1978, Coridoare de oglinzi, 1984, Autoportret cu palimpsest, 1986, Oraşe de silabe, 1987, Geniul de a fi, 1998, Ghicitul în mulţimi, 2000, Cine sunt eu?, 2001) exprimă preponderent scrisul ca mărturie, oglindire, palimpsest, iar după 1990 identitate şi (auto)cunoaştere existenţială, socială, personală.
Etica sa este de la început (Calitatea de martor) una a asumării vinei singulare, nu a persoanei unice, înnăscute, privilegiate, dar a uneia cu totul transformate, singularizate, limitat-eliberate, în responsabilitatea obligată prin destin. „Totdeauna am înţeles vocaţia ca pe o vină care te izolează automat, te îngrădeşte şi îţi impune alte legi, alte drepturi şi alte datorii.“ Martorul de calitate este un luptător care corespunde vocaţiei predestinate. Ana Blandiana îşi înţelege şi asumă „lupta menită să reabiliteze calitatea de martor“. Vocaţia predestinată rămâne programatic una etică, nu metafizică, lumească, nu ecleziastică, iar istoria nu îi devine limită: „nici o epocă nu poate înlocui adevărul prin minciună, ea poate cel mult transforma un apostol în martir“. Ana Blandiana îşi impune tratarea cu adevăr chiar şi a prieteniei, ori, altfel spus, pentru ea adevărul este reala manifestare a prieteniei, adevărata prietenie există doar în limitele adevărului. Prietenia, notează aspru: „Este o dragoste crudă, pentru că se hrăneşte numai cu adevăruri, aşa cum smeii poveştilor se hrănesc numai cu fiice de crai.“ Blandiana nu este, cum o arată numele ales stratagemic, blândă, s-ar spune că dimpotrivă. De altfel, n-a trecut neobservată perspectiva sa etică, tăioasă. Pseudonimul ei putea fi în epoca (post)stalinistă a debutului un paravan ocazionat geografic de numele comunei natale a mamei. Dar Ana Blandiana este o antiidilică făţişă. E sigur că ea rămâne în afara unui canon literar românesc idilic, ca acela susţinut, pesemne că nu cu mare fervoare, fără aderenţi teoretici şi analitici, de Virgil Nemoianu. Viziunea ei crudă este într-un sens naturalistă. Un cutremur petrecut în 1968, în Iran, îi dă ocazia de a pune lumina înţelegerii existenţiale şi morale asupra cruzimii naturii, cum citim într-un text cu referenţialitate retorică şi stilistică, Metafora.
Aspiră, într-un loc, la un soi de morbiditate vitalistă, la îngroparea doar în ea însăşi: „să dispar în propria mea fiinţă“. Dar aceasta ar mai fi o dispariţie sau o regăsire deplină, eternă? Dispariţia, notează ulterior într-un alt loc, este marea experienţă a vieţii: „scria un poet <să dispari fără urmă este aventura aventurilor>“. Spitalul nu îi alungă boala, nu pe aceea fizică, dar îi temperează orgoliul, îi induce sensul umilinţei. Fiinţa umană, prin moarte, nu pierde nici o bătălie a existenţei, moartea este văzută drept o „efigie a victoriei“. Naşterea nu este marele rău, nu poartă marea vină. Răul şi vina supreme sunt în inexistenţă, ceea ce nu apare însă ca fiind expresia-limită a morţii: „poate că a nu exista este mai groaznic decât a nu mai exista“. Găseşte somnul fascinant şi abia apoi mai puţin înfricoşător. Moartea este doar un vis, retrăire ideală. Cicero, citat aici, opune morţii demnitatea. În această descendenţă se impune şi etica existenţial(ist)ă a autoarei. Existenţa este morală, până la limita alunecării şi căderii ei în neant. În, trebuie precizat, neantul exclus.
Recunoaşte într-un fragment de antijurnal din volumul Coridoare de oglinzi că a avut o copilărie umilită. Dar adaugă într-un alt text că poartă dorul de copilărie, cel puţin a celei de la Oradea. Revine cu evocarea unei case a copilăriei. Alungă cât poate „înspăimântătoarea aripă a bătrâneţii“ şi nu vede cu ochi buni faptul că bătrânii îi linguşesc pe tineri. Tot timpul e-n luptă curajoasă, făţişă, crudă, tocmai cu timpul, deopotrivă cu cel propriu şi cu acela comun. O poruncă interioară esenţială îi impune „să mă împotrivesc timpului – tuturor accepţiilor acestui cuvânt proteic“.
Ea apreciază, citim în Autoportret cu palimpsest, mai cu seamă atingerea limitelor, una dintre ele fiind plânsul, o manifestare ideală în ordinea naturii existenţiale şi morale. Departe de a fi expresia înfundării vieţii, plânsul o purifică şi o înseninează. Se simte frustrată şi că nu se visează râzând. Rostul râsului este să delimiteze. Completând sau corectând un nefast ideolog, ea spune că râdem nu doar despărţindu-ne de trecut, dar şi de prezent. Se referă undeva, cu seriozitate, la „minunatul, misteriosul muşchi al râsului“. Aplică însă susţinut zâmbetul, ca stratagemă, una pe care aş numi-o, totuşi, fără o grea valenţă negativă, narcisistă. Nu se consideră, cu uşuratică vanitate, omnipotentă, şi nu poate exclude nimic din ceea ce alcătuieşte răul fundamental, dar îl include propriei legităţi de trăire. Se împotriveşte doar stereotipurilor gestuale şi retorice circumscrise bolii, îmbătrânirii, morţii. Iată doar un exemplu oarecare: boala creşte şi dacă e tratată cu indiferenţă. Trăieşte o întâmplare stranie rară şi memorabilă atunci când observă păsări negre căzând obosite sau moarte în spatele Bibliotecii Universitare din Bucureşti. Tot ce i se întâmplă şi conştientizează poate să fie, deopotrivă în real şi imaginar, un mod sever, crud, al îmblânzirii de sine, programatic în publicistica şi eseistica Anei Blandiana.
Credinţa în conştiinţă
În câteva fragmente de antijurnal Ana Blandiana se dezvăluie prea orgolioasă ca să mai fie şi vanitoasă. Eu şi celălalt crede că sunt pe deplin substituibili, iar vinovăţia apare resimţită altruist. Mereu asumată, vina ajunge integral răscumpărată. Ea nu este un defect, ci o esenţială însuşire. Un text poartă titlul Calitatea ca vină. E vina creatorului, a omului dotat, teoretic într-un fel nestăvilit, cu imaginaţie, implicit, constată ea, cu iubire şi degrevare de ură. „Incapacitatea mea de a urî este de fapt o slăbiciune izvorâtă din surplusul de imaginaţie“, notează într-un alt fragment de antijurnal. Imaginaţia nu este însă invenţie, ci realism, îngăduire a realităţii supusă înţelegerii. Sau, direct spus, adevăr. De aceea nu un gest de oportunism faţă de realitatea istorică a statului totalitar, însă o simplă constatare trebuie să citim în propoziţia care spune, într-un context nu cu totul clar, lămurit însă ulterior, în postcomunism, că absenţa tatălui (atunci n-a putut nota că a fost victima închisorii politice) nu a condus familia la înfometare. Doar retroactiv devine sentimentală. Capătă, de pildă, simpatie pentru fotografii altădată neplăcute. N-a urmat niciodată cu adevărat jocurile copilăriei. Marele său joc era inventat, acela de a-şi închipui că e plecată din ţară. Matură, va admite doar plecarea în călătorie, nu şi exilul. Jocul este într-un fel păstrat, în formă răsturnată. Aflată în străinătate, îşi închipuie că se găseşte de fapt în ţară. Intră astfel într-un joc cvasi-utopic, un joc existenţial, copilăresc, nu de negare, dar de substituire topică. Vedem cum se configurează astfel un mod de a fi nicăieri şi, mai cu seamă, peste tot.
Orice excelează se supune criteriului de judecată al vinei responsabile, ineluctabile. Chiar şi frumuseţea se plăteşte ori se pedepseşte. Ana Blandiana tratează cu milă aerul concurentelor ajunse pe podiumurile frumuseţii, autosugestionate că în ele realitatea ar fi turnat ideala, totala splendoare.
Natura îi apare încă de la Calitatea de martor ca exponent şi executor moral. „Mă gândesc la arbori ca la cea mai cinstită specie de fiinţe lăsată de Dumnezeu pe pământ.“ Bradul este drept, sincer, de aceea frumos. Într-un fel alegoric se afirmă acolo „rezistenţa orgolioasă şi disperată“ (Brazii şi ceilalţi arbori). Natura este pe deplin seducătoare în unele dintre formele ei. Undeva scriitoarea caută numele plantelor şi ale păsărilor (Numele arborilor). Fără să vrea, lasă limbajul să ajungă dominant. Îi place sonoritatea fructului unui cactus (Fichidinghia). Trăirea, senzorialitatea se descoperă neputincioase în contact cu limbajul, în dimensiunea lui semantică: „Nu simt ce înseamnă ulm sau platan.“ (Neproporţie) Naturista este şi o animistă. Constată că şi oraşele au suflet (Sufletul unui oraş). La fel crede, mă îndeamnă să constat o memorie recentă, citadinul, bucureşteanul Al. George, în eseurile lui de dimensiuni considerabil mai extinse decât ale Anei Blandiana. Scriitoarea simte plăcere, dezgust, solidaritate cu suferinţa „oraşului topit“ vara (Oraşul topit). Ea nu distinge şi nu asimilează urbanul şi ruralul. Propensiunea spre cel din urmă poate fi sugerată în expresia unui neosămănătorism modernist de sorginte blagiană. „Oraşul este încă necopt în noi“, crede autoarea, care produce şi o triadă categorial-poetică pe un criteriu amestecat, sociologizant-cultural: poeţi de sat, poeţi de oraş, poeţi de idee. Privitor la idee, ea notează că aceasta nu este o abstracţie, dar poartă cu sine ceva concret: „O idee dispărută ucide tot ce a atins vreodată.“ (Un loc sau un timp)
Cât priveşte religiozitatea, atât cât putea să o (re)cunoască şi să o exprime sub dictatură, ea este la Ana Blandiana rară şi vagă. În context istoric totalitarist, expresia religiozităţii era notată în pagină mai asiduu decât o descoperim, eventual, acum. Pentru Ana Blandiana, cea din Calitatea de martor, Dumnezeu există, ca şi pentru orice credincios obişnuit, şi îl recunoaşte cu teama de a nu se deda unor îndepărtări, pierderi, substituiri. „O, nu mi-e teamă că aş fi în stare să-l trădez pe Dumnezeu, mi-e teamă că aş putea sluji un Dumnezeu care nu există.“ (Contemplaţie) Ana Blandiana nu este – în scris – un spirit religios, deşi nu se află nici departe de spiritualitatea bisericească, atât cât putea ea să fie comunicată în scrisul aflat sub (auto)cenzură, însă eticul îi rămâne central. Ar fi evoluat, sub raport istoric, „dinspre credinţă spre conştiinţă“ (Spital, II)! Un critic, bine cunoscut ca amator de omologii universale, o numeşte Jeanne d’Arc. Aflată la Mânăstirea Dragomirna, aude în ziduri ceea ce religia populară numeşte căţeii pământului şi mărturiseşte a fi fost lipsită devreme de mirare şi stranietate. Biserica bucovineană Arbore o atrage prin natura ei: „cât de apropiat de vegetal este acest ciudat monument uman…“ (Arbore).
În Coridoare de oglinzi, îşi dezvăluie credinţa în experienţa şi suferinţa purificatoare, la limita dintre etic şi religios. Poporul român nu cunoaşte, în istoria câtorva veacuri, nici individual, nici colectiv, disputa între religii. E un popor fără temei în această privinţă, notează fiica de preot ortodox, rece, fără patosul sarcastic al unui Cioran. Oricum, se confesează într-un mod polemic, în ordine civică, şi rebel, în ordine familială. Calvinismul şi luteranismul nu au devenit alternativă pentru români, întrucât ortodoxia nu le era fixată ca reper (O comparaţie). Nu uită, secată de fior religios ori etic, o stranie capelă cehă decorată cu oase de om. Vede şi aici, adică în această carte, „biserici albe aproape vegetale“ (Concurenţa marii literaturi).
Într-un sat de lângă Bucureşti, citim în Autoportret cu plimpsest, dă peste morminte fără cruci şi fără nume şi deduce că acolo domină o filozofie a neantului, dar şi a răscumpărării prin suferinţă. Găseşte relevant faptul că Pronia este de genul feminin. Citează din Cato gândul (exprimat cu umor, spune Ana Blandiana, declarată nefeministă) că, lăsate să ajungă egale bărbaţilor, femeile le vor deveni superioare.
M-am referit aici doar la (micro)eseurile Anei Blandiana din perioada istorică a comunismului, când trecerea de la credinţă spre conştiinţă se impunea printr-un contract care lăsa cale expresiei publice scrise. Calea adevărată şi cu adevărat vie, acum liberă, este aceea a posibilei întoarceri (metanoia), de la conştiinţă spre credinţă. Pe principiul similar al vaselor comunicante, gândirea dialectică şi aceea a eternei reîntoarceri se pun împreună la punct. Cum se petrece faptul la Ana Blandiana, în „publicistica“ postcomunistă, rămâne de văzut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper