„Conectat“ la politică

Vorbesc din auzite. Sau, poate, fiindcă nici nu sunt dispusă să dau detalii. Detaliile mi se par ruşinoase. Ieri am primit un telefon de la o româncă din diaspora. Om de artă. Cu renume. Om fundamental serios. Mă sună din când în când. Ea urmăreşte posturile româneşti la ea, în ţara de emigraţie. Şi-mi spune acum că a văzut un interviu al unui actor principal dintr-un film românesc. Filmul este politic. Şi datorită acestei calităţi a lui a luat de curând un premiu internaţional.
La una dintre întrebările reporterului, actorul nostru răspunde cu filozofie: „Nu ştiu, fiindcă eu nu sunt conectat la politică“.

Românca din diasporă se sufocă de indignare. „Adică ce vorbe sunt astea?“, mă întreabă pe mine. De unde această superbie pe domnul? De ce nu e el „conectat“? Şi-adică exprimarea asta, cu „conectarea“, de unde au luat-o dânşii de li se pare de laudă?
Citesc în presa românească de pe Internet că în Bucureşti au început să apară nişte semne pe case. Un triunghi albastru într-un cadru portocaliu. Nu desemnează casele neconsolidate în perspectiva unui cutremur, aşa cum ne-am aştepta. Nu! Este semnul că respectivele case pot funcţiona ca adăposturi în caz de bombardamente. Ne pregătim deci de bombardamente. Trebuie să recunosc că oricât de încolţită e Grecia, ţara în care trăiesc la ora actuală, aici nimeni nu şi-ar permite să le fluture oamenilor pe la nas pericolul inconturnabil al morţii. Sau, dacă aşa ar sta lucrurile, toată suflarea ar fi în stradă. Cine, cu ce drept şi când a hotărât să ne omoare copiii? Şi ce politică au făcut cei din guvern de-au ajuns într-o asemenea situaţie?
Am revenit de curând dintr-o călătorie în Franţa. După isteria cu morţii din prostie pentru aşa-zisa libertate a presei, după ce vinovaţii au fost omorâţi fără să ştim cine i-a plătit pentru fapta lor, după marşul penibil al mai marilor Europei, în semn de solidaritate (cu ce?), trebuie să spun că şi acolo atmosfera belicoasă s-a potolit. Să le apară oamenilor semne de adăposturi pe case? Păi s-ar ridica toate cartierele. S-ar mişca lumea, şi de data asta chiar cu folos. Cine are copii de pierdut în bombardamente? Ce fel de politică fac guvernele dacă s-a ajuns la acest impas? Cine îl comandă? Cine îl doreşte? Cine închide ochii? Cine se preocupă de lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu gravitatea zilelor pe care le trăim?
De când trăiesc în diaspora mă minunez de campaniile pro-ortodoxe, desfăşurate printre noi şi dirijate şi astea, nu ştiu exact din ordinul cui şi în ce scop. Nici nu ne dezmeticiserăm bine după decembrie 1989 şi deja pe la ambasade eram adunaţi şi ni se băteau apropouri să adunăm bani pentru a construi biserici. Anume biserici ortodoxe, cu preoţi ortodocşi, trimişi din ţară să ne fericească. Mulţi dintre noi de abia ce ieşiserăm din aziluri, mulţi dintre noi nu ne mai văzuserăm părinţii şi ţara de ani, mulţi dintre noi aveam copiii prin şcoli şi număram francul să plătim taxe. Dacă ne copleşea nevoia de rugăciune, ne-o potoleam pe la casele noastre. Relaţia cu sacralitatea era una intimă, nu avea nevoie în primul şi în primul rând de lăcaşuri de rugăciune la care să se aşeze în rândul din faţă oficialii noştri, de parcă ei, anume, ne-ar fi deschis nouă, tocmai atunci, sub flash-ul aparatelor de fotografiat, calea spre Dumnezeu.
Ţin minte că în Olanda fiind la aceea vreme, înfiinţasem pentru românii de acolo o fundaţie culturală. Într-o zi, prietenos, dar cu adresă clară, ambasadorul nostru mi-a spus: „Vedeţi, doamna Voudouri, că dacă nu veniţi duminicile la slujbă, nu o să mai puteţi fi preşedinta fundaţiei“. „Poftim? Domnule ambasador, vorbiţi acum serios?, l-am întrebat, fără să pot să-mi ascund stupoarea. Păi fundaţia asta eu am înfiinţat-o. Şi ca atare pot s-o autodizolv când vreau eu, fără nici o condiţionare exterioară“. Ambasadorul şi-a dat seama că l-a luat gura pe dinainte. Şi a lăsat-o moartă. Enoriaşii, o mână de oameni cumsecade, reuşiseră să obţină o capeluţă pe undeva în afara unui oraş. Banii îi contabilizase o persoană care trezea multe semne de întrebare.
Mi-am adus aminte de această întâmplare, citind în presa românească că în ţară se desfăşoară campanii pentru ora de religie în şcoli. Şi văzând cum în diasporă, într-o perioadă în care criza ne stoarce de puteri, umblăm toată ziua bună ziua după slujbe religioase şi hirotonisiri, cu preoţime care-şi flutură fustele pe la toate manifestările oficiale, de parcă despre asta ar fi vorba, asta ne-ar putea salva de la catastrofă.
Şi leg acum elementele: oamenii tineri şi dăruiţi cu capacitatea de-a influenţa prin emoţie, artiştii, fac filme, dar un ştiu ce fac. Fiindcă lor li se pare superior să nu fie „conectaţi“ politic. În ţară se pun semne pe case, fiindcă se aşteaptă bombardamente. Preoţii, aşa-zişii păstori ai sufletelor noastre, fac campanii mediatice pentru ora de religie în şcoli, care se pare că nu e dorită, fiindcă… suntem în faţa bombardamentelor şi nu există nici o garanţie că ne va salva de la dezastru. Prin străinătate ne dăm peste cap să ne fotografiem deschizând biserici româneşti, deşi pe cei de-acasă, cei cu semnul pe casă, hirotonisirile şi ridicarea popimii în ranguri nu-i va feri de bombardamente.
Oare cum de nu conştientizăm momentul? Oare de ce nu se iese în stradă? Artiştii, ca să spună că nu vrem război, în loc să declare că ei nu sunt „conectaţi“ politic. Şi preoţii, ca să spună că nu vrem bombardamente, în loc să se joace de-a hirotonisirile prin diasporă, de-a campaniile mediatice prin ţară şi de-a Dan Puric? Oare cum de nu iese Dan Puric în stradă să spună că nu vrem război?

Un comentariu pentru “„Conectat“ la politică”

  1. martie 13, 2015 la 2:10 pm

    Aşa este, Monica Săvulescu, ai dreptate. Asta-i naţia (majoritară), vocaţia şi situaţia. Ia proverbele româneşti şi te vei vindeca de uimiri retorice.
    De ce nu iese în stradă Dan Puric?! Dar cine este D.P.? Un saltimbanc logoreic – ce nu poate rosti pe scenă, în valoroasele lui spectacole de pantomimă, devarsă pe cele televizoare şi pe la alte conferinţe, că a început să cam semene cu Gigi Becali.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper