Cartea scrisului şi a maternităţii

Un articol de Alex Goldiş

Una dintre cele mai colorate apariţii editoriale de anul trecut este, fără îndoială, cartea coordonată de Alina Purcaru, Poveşti cu scriitoare şi copii. O carte cu atât mai inedită cu cât studiile de gen sau reflecţia mai generală asupra literaturii compartimentate pe sexe n-au prea avut succes la noi. Nici înainte, nici după Revoluţie, când subiectele tabu au dispărut şi când deschiderea spre trend-uri occidentale ar fi legitimat astfel de dezbateri. De fapt, dintre toate paradigmele culturale viabile în Occident în ultimele decenii (despre studii culturale şi postcoloniale, New Historicism sau neomarxism, geografii simbolice şi studiu cantitativ s-a mai auzit, de bine de rău), cele mai ocolite au fost gender studies. Pot fi numărate, probabil, pe degetele de la o mână abordările de gen din cultura română – deşi îmi pot aminti repede doar cartea Biancăi Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate (2011), fără o agendă ideologică hard şi fără impulsuri revizioniste. Motivele pentru care suntem încă reticenţi faţã de o asemenea perspectivă nu cred că au de-a face cu o stare generală de mulţumire derivată din faptul că timp de cinci decenii femeia n-a fost discriminată la munca în fabrici sau că nu i s-a interzis urcatul în cabina tractorului. E vorba de altceva aici, care ar merita analize atente şi documentate.
Până atunci însă, Alina Purcaru aruncă o mănuşă colegelor într-ale scrisului şi, în loc să le întrebe cum e să fii femeie-scriitor în România (întrebare de bun-simţ, pusă rar la noi în ultimii ani), sare direct la nivelul următor: le întreabă, nici mai mult, nici mai puţin, cum e să fii în acelaşi timp mamă şi scriitor. (Temă la care, mutatis mutandis, au răspuns neîntrebaţi ţaţii-scriitori Radu Vancu, în Sebastian în vis, sau Dan Coman, în Dicţionarul Mara). Din câte înţelegem din Argument, cele optsprezece scriitoare care au decis să participe sunt departe de numărul total al celor invitate. Motiv pentru ca iniţiatoarea proiectului să le contabilizeze în negativ contribuţia, integrându-le în povestea de culise a cărţii – interesantă în sine, ghicim printre rânduri: „Scrisorile care nu au venit, de la aceste scriitoare care nu au putut intra în niciun fel de relaţie cu tema, sunt la fel de preţioase pentru arhiva de poveşti din această carte ca şi cele care o compun“. E drept că tot fără s-o mărturisească direct, Alina Purcaru şi-ar fi dorit ca volumul să aibă un punct de pornire feminist, chiar şi numai pentru că vorbeşte despre „vulnerabilitatea în faţa unui mediu ostil“ a scriitoarelor-mame, sau despre necesitatea libertăţii formale a textelor: „De prea multe ori experienţele femeilor sunt forţate să ia aceeaşi culoare, să se plieze pe aceleaşi roluri stabilite de societate şi de forţele care o formează“.
Cu puţine excepţii, scriitoarele respondente n-au dat curs micului ghiont ideologic al Alinei Purcaru, preferând să vorbească ba despre experienţa metafizică a naşterii, ba despre modificarea tabieturilor de zi cu zi. Astfel încât confesiunile se desfăşoară, voit sau nu, în două registre aflate la antipod: unul esenţialist şi unul minimalist, ocolind, cu sau fără bună ştiinţă, „miezul“ ideologic. Doar Mihaela Ursa vorbeşte în treacăt despre câştigarea unei conştiinţe feministe abia după experienţa maternităţii, când i s-a retras, în lumea academică, sprijinul şi încrederea tocmai de către persoane care i le acordaseră înainte; iar Ştefania Mihalache scrie şi ea despre faptul că „odată cu maternitatea nu începe numai o altă viaţă organică, fiziologică, emoţională, ci o altă situare socio-culturală“. Simţită, cum altfel, pe cont propriu, în reproşurile tăcute ale mediului universitar autohton: „Nu scriu literatură, dar sunt la doctorat, spre sfârşitul anului I, sfârşit cu eseuri şi lucrări care trebuie scrise. Coordonatorul meu este un intelectual sobru, rasat, celebru, care şi-a dat opera şi obolul culturii române. Din partea asta simt pentru prima dată discursul cizelat de secole de exerciţiu social (patriarhal), conform căruia o femeie nu poate fi şi mamă, şi altceva. Dar nu orice fel de altceva, ci ceva înalt. Cum ar fi scriitoare de cultură înaltă. Cercetătoare de cultură înaltă. Pentru că, nu-i aşa, Opera cere să i te dedici total, zi şi noapte. Opera, Cercetarea înseamnã un monstru cu gura larg deschisă, care aşteaptă să-i arunci înăuntru familia, bucuria ta de zi cu zi. Pentru că cercetarea adevărată te vrea nefericită, te vrea frustratã şi suferindă ca să-ţi dea, cu zgârcenie, câteva rezultate, desigur, inegalabile, «Cum o să faci?», sunt întrebată din această zonă înaltă. «O să stai cu mâinile pe taste şi-o să legeni copilul cu piciorul?» Da. De fapt chiar asta o să fac“. Cel mai interesant clash al cărţii, nedus nici el până la capăt, e de regăsit însă în dialogul (dens) dintre Angela Marinescu şi Alina Purcaru, contrariată de pledoaria poetei pentru „superioritatea metafizică a bărbatului“…
Ocolirea „situării socio-culturale“ nu înseamnă, însă, deloc că mărturisirile scriitoarelor sunt conformiste, lipsite de autenticitate sau de curaj. Dimpotrivă. Cu excepţia unui singur text, care abundă în panseuri demne de Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut („vreau să fac clar că pentru mine atât scrisul, cât şi creşterea copiilor conduc la înflorirea sufletului“; „dacă înveţi să trăieşti în esenţă, lucrurile se fac singure, fără efort“ sau „Ce am făcut eu – am descoperit treptat existenţa acelui timp-fiinţă, sau timp vertical, cu copiii mei“), mai toate celelalte texte sunt vii şi expresive. Pe de o parte, datorită diversităţii scriiturilor. Eseu, naraţiune autobiografică, proză sau fragmente lirice, cam toate sunt formule puse în joc de cele optsprezece autoare pentru a vorbi despre maternitate şi scris. Simptomatice mi s-au părut, însă, glisările stilistice din interiorul aceluiaşi text, frecvente în Poveşti cu scriitoare şi copii. Sunt foarte rar de identificat genuri „pure“ în carte. Semn că, pentru a putea scrie despre o temă atât de delicată, aceste autoare a trebuit să modifice modul însuşi de a scrie, transgresând permanent limitele dintre genuri. Astfel încât trecerea de la autobiografiile înţesate cu anecdote pitoreşti semnate de Simona Popescu, Mihaela Ursa sau Miruna Runcan la formule care se apropie de proză (Luminiţa Marcu imaginează un mic scenariu epistolar, pasajele memorialistice ale Svetlanei Cârstean se construiesc subtil pe ambiguitatea naştere propriu-zisă–naşterea textului, Ioana Baetica Morpurgo înscenează dialogul cu un personaj dintr-un roman neîncheiat, Domnica Drumea se lasă pradă unui stil halucinatoriu ş.a.m.d.) e mult mai lină decât ar putea să pară grosso modo. Tocmai pentru că fiecare text reprezintă, vizibil, o modalitate de gestionare a propriului spaţiu de libertate, cu atât mai important, cu cât de multe ori el iese din „zona de confort“ a autoarelor. Nu mi-aş fi imaginat-o, până la acest volum, pe raţionala Carmen Muşat scriind despre continuumul firesc literatură-viaţă, despre senzaţii intime de vinovăţie sau despre „simplificări“ miraculoase ale proiectelor universitare în preajma copiilor. După cum mi-ar fi fost şi mai greu să-mi imaginez că autoarea Europei. Zece cântece funerare e aceeaşi cu cea care-şi povesteşte (nu lipsită de expresivitate, ce-i drept) cele mai delicate angoase materne.
Variaţia opţiunilor stilistice e depăşită, în Poveşti cu scriitoare şi copii, doar de pregnanţa poziţiilor asumate în ecuaţia scris-maternitate. Cartea atinge cam toate partiturile posibile, de la mărturiile care văd în cele două dimensiuni o disjuncţie netă (Georgiana Sârbu vorbeşte, memorabil, despre „o închisoare tapetată cu pamperşi“, iar Luminiţa Marcu desfide „pe oricine pretinde că sarcina e o stare de fericire, o stare de graţie“) până la cele care privesc experienţa maternităţii ca pe o experienţă revelatoare pentru scris: „Să fii mamă – să fii mama cuiva – e de la început un proces de divizare ficţională“ (Miruna Runcan); „O mamă este, inevitabil, o fiinţă nouă“ (Ştefania Mihalache). Din punctul de vedere al câştigării unei dimensiuni nebănuite a scrisului – şi, implicit, a temelor de autoare –, probabil că cea mai expresivă e mărturisirea Simonei Popescu, care vede în naştere posibilitatea „unei vieţi în plus“. Copilul modifică nu doar priorităţile zilei, ci însuşi raportul senzorial cu lucrurile – întreţine, adică, glanda scriitoricească, dacă o fi existând aşa ceva: „Prezenţa copilului schimba, de la o zi la alta, de la o lună la alta, realitatea, îi dădea amploare, luminozitate, adâncime, nu ştiu cum să spun. Copilul aducea cu el soarele, frunzele, foşnetele, fluturii, înflorirea, adierea, zăpada strălucitoare, aerul colorat, luna. Demult nu mai fusesem atentă cu adevărat la toate astea“.
E inutil să spun că între aceste două poziţii extreme, de la maternitatea ca blocaj la maternitatea ca factor catalizator, se întinde o întreagă gamă de nuanţe emoţionale imposibil de transcris în spaţiul unei cronici literare – şi, evident, imposibil de perceput de către un cronicar bărbat. Mă rezum, de aceea, doar la a spune că vinovăţia, angoasa, frustrarea, abandonul sau, de cealaltă parte, extazul, starea de graţie şi de autosuficienţă nu sunt decât consecinţele unui curaj confesiv vizibil în fiecare text. Ceea ce înseamnă că pe anumite teme romanţările şi eroizările false sunt aproape imposibile. Poveşti cu scriitoare şi copii e, pe lângă toate celelalte calităţi expuse mai sus, una dintre cele mai convingătoare pledoarii pentru autenticitate din literatura ultimilor ani.

Un comentariu pentru “Cartea scrisului şi a maternităţii”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper