„Ca românul, imparţial” Ahoretita în filozofia, politica şi muzica de la noi

Un articol de Horia Pătraşcu

Românii suferă de o boală destul de gravă, denumită în mai multe feluri (scepticism, băşcălism, „imparţialitate” – „ca românul, imparţial”), pe care Noica o numea ahoretită, refuzul determinaţiilor, şi pe care gânditorul de la Păltiniş s-a străduit să o vindece, mai întâi, la el însuşi, apoi, la discipolii săi.  „Ideea, ideea, ce idee te-a vizitat?” Asta era întrebarea-cheie cu care îi cam încuia pe cei mai apropiaţi dintre elevi. Mulţi dintre ei nu au reuşit, iată, să răspundă nici până la sfârşitul vieţii şi se vor prezenta nepregătiţi la Judecata de Apoi cu care îi tot ameninţa bătrânul filosof, fără să ştie să răspundă la întrebarea întrebărilor: „care a fost ideea ta?”, „la ce idee se pot reduce toate cărţile tale, sub ce idee a stat viaţa ta?” O singură idee? Prea puţin pentru un român neaoş. Românul nu-şi poate sacrifica toată viaţa unei singure idei, doar nu ideile l-au făcut pe om, ci omul, ideile. Românul, un sofist înnăscut, jonglează cu mai multe idei deodată, vrea să stea la stânga şi la dreapta în acelaşi timp, să fie liber de constrângeri, să navigheze după cum îi dictează cheful, umoarea sau interesul. Românul e un om liber şi foarte înţelept. Nu vrea să greşească niciodată, dă dreptate şi unei tabere şi celeilalte cu un aer foarte împăciuitorist. Deşi pare că trădează (azi, cu Axa, mâine, cu Aliaţii), el este consecvent cu el însuşi: dacă ar fi după el, ar fi şi cu Axa, şi cu Aliaţii simultan. O idee?! Prea puţin! Românul vrea să îmbrăţişeze toate ideile din lume.
Destinul bicisnicului învăţător din romanul lui Kazantzakis, Hristos răstignit a doua oară, ilustrează elocvent soarta acestor inimi atât de largi, incapabile să omoare o muscă. Vrând să împace cele două tabere care se războiesc, pacifistul grec timorat de alegeri prea tranşante sfârşeşte prin a fi călcat în picioare de beligeranţii din ambele „armate”. Ca şi personajul lui Kazantzakis, graţie largheţei lor sufleteşti, românii au fost terfeliţi, pe rând sau simultan, şi de ruşi, şi de turci, şi de americani, şi de germani, şi de polonezi, şi de tătari, şi de ortodocşi, şi de catolici, şi de musulmani, şi de creştini… Dacă România ar fi o femeie şi ar fi peţită, patria noastră nu ar refuza nici o cerere. Nu s-ar putea decide. Sau, constrânsă să aleagă, ar face cumva să-i ia pe amândoi peţitorii (sau pe tustrei sau pe tuspatru sau câţi vor fi fiind). Fiecare e bun în felul lui la ceva, fiecare i-ar folosi la ceva, sufletul ei generos i-ar împăca pe toţi, vorba Poetului, într-o dragoste mare.
Din acelaşi motiv, din această nefixare patologică, românii nu pot produce de obicei ceva consistent, un sistem filosofic, o gândire coerentă, un curent literar, un manifest! Dar mă grăbesc, româneşte, să nu fiu prea radical (ca să nu greşesc prea tare!) şi să adaug că atunci când totuşi se întâmplă minunea ca un român, altfel atât de înzestrat de la natură sau de la Dumnezeu, să se dedice unei teme şi o urmăreşte până la ultimele consecinţe… rezultatele sunt colosale: Cioran, Eliade, Panait Istrati, Lucian Blaga, Constantin Noica, Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu, Enescu, Brâncuşi ş.a.
Această ahoretită, imposibilitate de fixare, de definire, de alegere a unei teme este foarte vizibilă în muzica românească. Noi nu putem avea o mare muzică întrucât compozitorii noştri nu se pot fixa asupra unei teme. De aceea, în general, muzica românească este un amestec bizar, imparţial, de sute de motive şi teme, de stiluri cu totul diferite, desprinsă parcă dintr-o „partitură” de acordat instrumente. Efectul cacofonic este absolut înfiorător, dar sunt convins că „eruditul” autor al acestei muzici universaliste, integraliste şi sintetice crede că a reuşit să facă Spiritul Universal să încalece cacofoniile sale în timp ce, de fapt, muzica lui, prinsă la mijloc, este călcată în picioare şi terfelită din părţi opuse, de două armate de sunete duşmane. Amintesc, edulcorând cele tocmai afirmate, ca excepţii notabile: Rapsodia română de George Enescu şi Balada pentru vioară şi orchestră de Ciprian Porumbescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper