Aurel Covaci a fost o nulitate?

Un articol de Iordan Datcu

Dacă G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până astăzi (1941), a inclus un capitol despre Traducători (p. 859), în care i-a amintit pe G. Murnu, cu traducerile din Homer, pe G. Coşbuc, cu traducerea Eneidei, pe E. Lovinescu, cu traducerile din Homer, Tacit şi Horaţiu, pe Ştefan Bezdechi, cu traducerile din Platon şi Aristofan, pe Constantin Balmuş, cu traducerile din Juvenal şi Petroniu, pe N.I. Herescu, cu traducerile din Horaţiu, dacă acelaşi critic literar, în amplul articol despre G. Murnu, tot de traducător se ocupă, iar nu despre poeziile lui „nu lipsite de frumuseţe, deşi chinuite de cuvinte inventate“, puţine istorii literare ce au urmat nu îi mai iau în seamă pe traducătorii din limbi străine. În cartea lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008) există capitolul Traducători şi traduceri (pp. 1394-1395), însă un eminent traducător cum este Aurel Covaci nu este amintit. În celelalte istorii literare, ca aceea a lui Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (2001). şi în aceea a lui Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane 1941–2000 (2008), despre un traducător ca Aurel Covaci aflăm doar scurte referinţe la biografia sa. Tot despre un moment din biografia lui Aurel Covaci scrie Monica Lovinescu în O istorie a literaturii române pe unde scurte 1960–2000, apărută la Humanitas, în 2014, ediţia fiind îngrijită şi prefaţată de Monica Cioabă. Vom vedea mai încolo ce apreciere se face despre Aurel Covaci.
O serie de personalităţi au prefaţat volume traduse de Aurel Covaci. Edgar Papu a opinat că traducerea volumului Versuri de John Keats a reuşit să surprindă „toate calităţile poetului, de la dulcea fluiditate muzicală, obţinută printr-un laborios travaliu poetic, şi până la imagismul său grandios, şi-au găsit o fidelă şi admirabilă interpretare românească“. Petru Creţia a lăudat harul traducerii Pentameronului; Nichita Stănescu, citând din poemul Oameni găunoşi, din volumul Poeme, de S. Eliot, pe care l-a prefaţat, laudă „atât de fireasca şi frumoasa rescriere în limba română a lui Aurel Covaci“, în fine Ovidiu Drimba a lăudat traducerile după Lusiada şi Ierusalimul liberat, iar Edgar Papu, scriind despre traducerea Martín Fierro, de Jose Hernandez, a salutat „cu deosebită satisfacţie excelenta tălmăcire – prima în româneşte – nu numai exactă sub aspectul lexicului şi al sensului, dar şi integral îmbibată de climatul originalului“.
O serie de articole au subliniat, de asemenea, marile calităţi artistice ale traducerilor lui Aurel Covaci. Mircea Ivănescu, în articolul Aurel Covaci la 50 de ani (din Transilvania, nr. 3/1982), scrie între altele: „…este nu numai prilejul de a saluta un scriitor ajuns la vârsta maturităţii, ci şi o sărbătoare pentru poezia românească actuală căreia i se cuvine astfel adus un omagiu în persoana unuia dintre reprezentanţii ei de seamă. Căci Aurel Covaci este, în momentul de faţă, prin seriozitatea cumpănită a muncii sale, prin dăruirea neostentativă, dar atât de rodnică în dăltuirea frumuseţelor, deopotrivă viguroase şi delicate ale cuvântului, prin foarte înalta ştiinţă a versului, pe care ştie să-l mlădieze spre a exprima practic orice doreşte, scriitorul care se apropie cel mai mult de figura nobilă a poetului renascentist“. Aurel Covaci este, pentru Mircea Ivănescu, omul „dăruit în sensul cel mai absolut al culturii“, care a trăit în asceză, care avea eleganţa de a nu vorbi despre sine, de a nu-şi fi impus propriile versuri. Când s-a stins prematur din viaţă, la 18 mai 1993, câţiva scriitori i-au lăudat demersul de traducător din literatura universală. Constantin Crişan, în articolul Aurel Covaci (din Arc. Litere. Arte, nr. 1-2/1994) îl laudă pe cel care a tradus „cu o fascinantă congenialitate“, poeţi precum William Carlos Williams, Goethe, Byron, Milton, John Keats, T.S. Eliot, William Butler Yeats, José Marti, Pablo Neruda. Adrian Popescu, în articolul Aurel Covaci (din Steaua, nr. 7-8/1994) îl evocă pe cel al cărui evantai de traduceri a fost vast, pe cel care a fost „practic, un traducător complet, «rara avis», stăpânind limbi romanice şi neromanice, cu înzestrare extraordinară“. Ion Pogorilovschi, psihologul, etnograful şi criticul de artă, cumnat al traducătorului, îi laudă, în Luceafărul (nr. 1/1990), „poliglotismul dezlănţuit“: „Aurel Covaci deţine recordul de a fi tălmăcit cu ardoare şi har, grandios mai ales în versuri, dintr-un număr impresionant de culturi, şi de limbi zidindu-se ingrat într-o astfel de operă până la sacrificiul propriilor vise de creaţie originală. Ultima limbă însuşită a fost ucraineana (îi bănuia pe cunoscuţii ucraineni că nici ei nu-şi mai simt curat limba, sub impactul istoric al Moscovei), din care a apucat să traducă în întregime, evident, o epopee“. În aceeaşi revistă, Micaela Ghiţescu, în articolul Traducătorul Lusiadei, îl evocă pe „cel care avusese curajul şi talentul (în cazul lui nu e exagerat să spun chiar «geniul», de a transpune în româneşte zeci de mii de versuri – cele mai importante epopee din literatura universală“. „Aurel Covaci a fost – adaugă semnatara – un model de admirat, greu de atins, niciodată de depăşit. De fapt, acesta este cuvântul, traducerile lui Aurel Covaci sunt inegalabile“.
În prima parte a ediţiei O istorie a literaturii române pe unde scurte 1960–2000, sunt incluse cronici subsumate temei Scriitorii şi ideologia, iar în cea de a treia secţiune a acesteia, intitulată Rezistenţa prin cultură, figurează cronica, rostită la Radio „Europa Liberă“ pe data de 10 iunie 1977, Conferinţa naţională a scriitorilor, în care, deplângând „absenţa scandaloasă“ din Consiliul şi Biroul Uniunii Scriitorilor a unor nume precum Ion Negoiţescu, Nicolae Breban, Emil Botta, Sorin Titel, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Dan Laurenţiu, Sorin Mărculescu, Gelu Naum, Saşa Pană, Lucian Raicu, Al. Călinescu, Al. George, Gh. Grigurcu şi Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu dă o listă a celor aleşi pe criterii extraliterare. La un moment dat se întreabă: „Cum se explică infiltrarea în consiliu a unei nulităţi ca Aurel Covaci?“ Această „nulitate“ avea în urma sa o îndelungată activitate de traducător din literatura universală, tipărise vreo 29 de volume, câteva în colaborare, între ele Luís de Camões, Luisiada (1965), G. Basile, Pentameronul şi Tasso, Ierusalimul liberat, care au fost apreciate ca marile sale realizări. Că alegerea sa în 1977 n-a fost o infiltrare stă mărturie faptul că a condus Secţia de Traduceri a Uniunii Scriitorilor între anii 1978 şi 1993.
Căutăm în cele şase volume de Unde scurte (1990-1996) ale Monicăi Lovinescu să vedem dacă a fost recenzată vreo traducere din literatura universală a lui Aurel Covaci, dar nu găsim nicio recenzie. În acest caz, este greu de înţeles pe ce se hazardează insulta amintită.
Aurel Covaci a avut un destin dramatic. Arestat de Securitate, pe 14 martie 1958, când era student la Facultatea de Filologie, Secţia de Istorie şi critică literară a Universităţii Bucureşti, este anchetat în Bucureşti şi Iaşi pentru „delictul de uneltire contra ordinii sociale“, este judecat şi condamnat de Tribunalul Militar din Bucureşti la trei ani închisoare şi cinci ani de interdicţie civică, împreună cu studenţii Gloria Barna, Grigore Vereş şi Stela Pogorilovschi, care îi va deveni soţie în 1961. Graţiat şi eliberat, i se respinge cererea de reînmatriculare la facultatea amintită, încât şi el, şi soţia sa au rămas cu studiile neterminate în anul IV. Casa lor din strada Grigore Alexandrescu nr. 21, cumpărată cu banii primiţi ca drept de autor pentru traducerea Lusiadei, care era deschisă multor scriitori, în care au locuit o vreme Nichita Stănescu şi Gabriela Melinescu, a fost demolată în 1988 fără despăgubiri, fapt care i-a agravat lui Covaci boala de inimă şi i-a grăbit sfârşitul.
Cel care, cum a scris Edgar Papu, reprezintă „un exemplu poate unic pe plan mondial“, care a primit premii ale Uni-unii Scriitorilor pentru Poems de W.C. Williams, pentru Incontro d’amore de Corrado Alvaro (1971), şi pentru Teatru de Tirso de Molina şi Teatru de Lope de Vega (1983), care ştia spre sfârşitul vieţii treisprezece limbi, care a corespondat cu J.A. Gotysolo, Bernardo Atxaga, Justo Padron, Guy Goffetto ş.a. n-a fost – e nevoie s-o repetăm? – o nulitate.
Dacă unele istorii literare nu-l menţionează, dacă una dintre ele, a Monicăi Lovinescu, îl insultă, de mare preţuire se bucură în Istoria românilor, vol. X, România în anii 1948-1989, coordonatã de Dinu C. Giurescu, membru titular al Academiei Române, care, pe o jumătate de pagină, prezintă „Procesul“ lui Aurel şi Stela Covaci, făcând în final şi aprecierea că Aurel Covaci „s-a impus ca cel mai talentat traducător de poezie şi proză din spaniolă, engleză, italiană şi franceză“, apreciere care este reluată la pagina 205.

Un comentariu pentru “Aurel Covaci a fost o nulitate?”

  1. martie 28, 2015 la 6:13 pm

    Aurel Covaci a facut ceva unic in cultura romana: a imbogatit-o cu marile epopei ale literaturii universale. Ne-a facut pe toti mai bogati.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper