Aurel Cioran, un descendent al Şcolii Ardelene

Un articol de MARIANA CRIŞ

Aurel Cioran, fratele ilustrului Emil Cioran, şi-a dus viaţa între suferinţă şi cărţi. Era o figură emblematică a Sibiului cultural, trăind discret, împărţindu-şi zilele între amintirile dureroase ale anilor (şapte la număr) de detenţie la Aiud, prietenia cu filosoful de la Păltiniş, gânditorul Constantin Noica, corespondenţa masivă cu fratele lui de la Paris şi cărţile, în mare parte primite tot de la acesta. Am avut ocazia să-l cunosc în 1994, în cadrul unei lansări de carte. Am realizat atunci, în casa din strada Dealului, din Sibiu, un interviu. M-a uimit ascetismul în care trăia, unde tronau icoane îmbrăcate în argint şi obiecte de cult religios. Biroul îi era plin de hârtii şi pagini scrise de el. Atunci mi-a dăruit o carte, pe care reuşise s-o publice şi era foarte bucuros, scrisă de tatăl fraţilor Cioran, Protopopul Stavrofor Emilian Cioran, Şapte generaţii de preoţi şi protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu, 1699-1903, purtând o prefaţă întocmită de autor. Nu trebuie să uităm faptul că după terminarea Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, Aurel Cioran a vrut să se călugărească şi numai insistenţele fratelui mai mare au făcut să se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene.
O iniţiativă lăudabilă au avut-o Anca Sîrghie şi cercetătorul Marin Diaconu de a întocmi un volum consistent, de peste 400 de pagini, în care sunt strânse o parte din gândurile şi ideile lui Aurel Cioran despre literatura noastră naţională, despre Mişcarea legionară, despre rolul dreptului social, interviuri, apărute după 1990, în presă şi corespondenţă preluată din arhiva familiei Cioran. Este vorba despre Fratele fiului risipitor, purtând semnătura lui Aurel Cioran, apărută la editura clujeană Eikon, în 2012. Autor de o aleasă cultură, cunoscător al limbii ebraice, cu lecturi serioase din autori străini şi români, Aurel Cioran impresionează în textele sale prin profunzimea şi ataşamentul faţă de valorile noastre naţionale. De remarcat este studiul asupra operei lui Octavian Goga, una dintre cele mai exacte priviri în ceea ce priveşte rolul pe care literatura l-a avut în Ardeal. „Pe timpul oprimării Ardealului de către Imperiul Habsburgic, ceea ce a susţinut veşnic treaz instinctul înrudirii organice a fost alături de sănătoasa sevă populară, literatura, care pentru Ardeal s-a substituit vieţii de stat, fecundând energia naţională, singura lozincă cerută în mod imperios de problemele existenţei noastre“. Aurel Cioran observă că „elementul cosmic la Goga n-are caracterul de universalitate ca, bunăoară, la Goethe, ci conştiinţa tehnică a omului care se simte ca formând o comuniune cu natura“. La fel ca şi Titu Maiorescu, Aurel Cioran remarcă lipsa sentimentalismului romantic, a erotismului în poetica lui Goga, autorul poeziei Oltul fiind un spirit militant, individualist şi independent, caracteristic oamenilor născuţi în satul Răşinari.
Nu lipsite de interes sunt paginile scrise despre Aron Cotruş, Vasile Băncilă (care publicase în Gând Românesc un eseu despre Lucian Blaga), scrisoarea imaginară către Dinu Noica, datată mai 1986, „Divagaţii dintr-un jurnal nescris“, unde trece în revistă toate apelativele „onorifice“ de care s-a bucurat fratele său, Emil Cioran, de la trădător de ţară, până la acuzele aduse de francezi pentru simpatiile din tinereţe privind Mişcarea legionară. Avem, pentru viitorii autori de monografii Cioran, un „Fişier bibliografic“ în care putem vedea autorii formatori ai celui ce ne-a lăsat Ispita de a exista. Nu trebuie ignorată nici preţuirea pe care atât Aurel Cioran, cât şi fratele său mai mare, Emil, o aveau faţă de Nae Ionescu. Într-o mică relatare, Aurel Cioran scrie că fratele său i-a propus Profesorului Nae Ionescu să vorbească despre plictiseală. Au urmat două prelegeri, dar „păcat că nu le-a consemnat nimeni, căci am fi avut, poate, un comentariu la nivelul Marchizei du Deffand“. Însă partea cea mai mare a volumului o constituie scrisorile pe care Emil Cioran i le trimitea lui Aurel. Avem tabloul unei vieţi de familie, nu lipsită de greutăţi şi întâmplări dramatice, cum ar fi moartea mamei, a surorii lor, Gica, şi ea cunoscând temniţele comunismului, divorţul lui Aurel Cioran de prima soţie, în urma căruia a rămas fără ce îi era lui cel mai drag: cărţile, care au fost arse în curtea interioară a casei. Dar volumul mai cuprinde şi scrisori adresate de Aurel Cioran lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Constantin Noica, Antonie Plămădeală, Dan C. Mihăilescu. De altminteri, Aurel Cioran era foarte atent la felul cum era receptată opera fratelui mai mare în presă sau în volume. Referitor la Patapievici, Aurel Cioran s-a arătat indignat la poziţia pe care a avut-o autorul Omului recent privitor la „isteriile verbale“ şi tulburările legionare, arătând faptele istorice aşa cum s-au întâmplat. Dar totodată sunt incluse şi scrisorile primite de Aurel Cioran de la Bucur Ţincu, Constantin Noica (atunci când se afla la Câmpulung sau la Bucureşti sau la Weimar), Sorin Vieru, Gertrud Sauer, Stelian Bălănescu, Irina Mavrodin, Sorin Ilieşiu, Nicolae Corneanu, Vlad Zografi, Sanda Stolojan. Ştiută fiind acribia cu care Aurel Cioran urmărea tot ce se scria despre fratele său, Cornelie Helene Dragodanne, prin bunăvoinţa doamnei Rodica Avram, îi scrie lui Aurel Cioran, în 1997, cu câteva luni înaintea de moartea acestuia, de la Paris, o lungă scrisoare prin care îi atrăgea atenţia să nu mai înstrăineze nici un document din arhiva familiei Cioran, pentru că ea reprezintă un bun naţional. În scrisoare se face referire şi la cartea lui Patrice Bollon, Cioran, l’heretique, în care se aducea în discuţie apartenenţa, în tinereţe, a lui Cioran la Mişcarea legionară. Este foarte adevărat că, după 1990, când în Franţa s-a aflat că Emil Cioran a cochetat în tinereţe cu Mişcarea legionară, acesta a calificat-o ca o nebunie a tinereţii, pe când, în ţară, odată cu sovietizarea României, fratele său a făcut 7 ani de puşcărie la Aiud. Niciodată Aurel Cioran nu a dezminţit că a simpatizat cu Legiunea şi a considerat detenţia ca pe o experienţă-limită.
Trăind printre autorii lui preferaţi, fiind un demn urmaş al Şcolii Ardelene, Aurel Cioran era ferm convins că nu intrarea României în Uniunea Europeană era importantă, cât intrarea „în destinul nostru“. „Dar fără o tensiune interioară care să fecundeze problemele metafizice ale spiritului, în definitiv ale omului, nu vom ieşi niciodată dintr-un destin minor, provincial“ (Destin provincial). Ar trebui ca diriguitorii noştri culturali să ia aminte!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper