Arhetip şi fascinaţie

Un articol de ELENA MANEA

Despre iniţierea prin Eros în opera lui E.T.A. Hoffmann

Încă din primele pagini ale nuvelei Urciorul de aur de E.T.A. Hoffmann observăm că există anumite simptome care atestă faptul că o anumită hierofanie este pe cale să se întâmple, hierofanie ce poate fi pusă în relaţie cu o presupusă dorinţă a arhetipului de a se concretiza. Exemplul cel mai concludent este episodul în care lui Anselmus, personajul central al nuvelei noastre, i se desfăşoară în faţa ochilor spectacolul oferit de cele trei şerpoaice verzi-aurii, ce coincide cu o dereglare a ordinii iniţiale, sugerându-se astfel o imixtiune a unor elemente de tip fantastic în economia textului. Secvenţa corespunde unei manifestări a inconştientului colectiv ce se leagă întru câtva de imaginea animei, având în vedere că vârsta lui Anselmus este una potrivită săvârşirii ritului marital, demonstrând o oarecare compulsivitate a animei în raport cu sinele. O altă interpretare pe care am putea-o oferi se leagă tot de teoriile propuse de Jung şi anume de procesul individuaţiei, cea mai înaltă formă de împlinire spirituală şi mentală asociată în tradiţia buddhistă cu starea de Nirvana, unificarea cu divinitatea, acel transfer al energiilor creatoare, esenţe ale unei existenţe în totalitate armonioase. Acesta operează o anumită uniune cu principiul feminin din dorinţa de a reface  unitatea iniţială, primordială, situată sub bagheta Timpului Sacru. Refacerea armoniei ancestrale se raportează şi la ideea de ciclicitate, întrucât aceasta atestă dimensiunea universală a spiritului uman, capacitatea de a trece dincolo de Timp, Istorie sau Spaţiu.
Toate aceste fundamente se leagă de arhetipul Erosului, unul dintre coordonatele principale ale textului nostru, care demonstrează tocmai forţa incomensurabilă pe care spiritul uman o obţine în interiorul operaţiei de transmutare sufletească, forţă care se aseamănă cu plenitudinea Sinelui proclamată de Jung. Aici este portretizată prin intermediul simbolurilor (şarpele, salamandra, cristalul, urciorul, precum şi prin culori – alb, verde, auriu – şi metale preţioase – aur, respectiv argint, asociat bărbatului tocmai pentru a ilustra presiunea animei) şi a relaţiei care se înfiripă între studentul Anselmus şi Serpentina, mezina arhivarului Lindhorst ce întruchipează perechea sa în planul mitic. Dacă l-am urma pe Eliade, am putea spune că Anselmus îşi ratează cumva împlinirea prin iubire în plan ancestral, ceea ce îl obligă în mod automat să caute de-a lungul Timpului acea imagine, acea verigă lipsă a mecanismului său interior, apropiindu-ne de ritualurile străvechi de uniune a două entităţi create sub forma unui tot, dar despărţite de circumstanţe sau de diferite acţiuni nefaste care au declanşat astfel separarea. Putem aminti aici cuplul divin Isis-Osiris din panteonul egiptean care, pe lângă faptul că aparţineau aceleiaşi „familii“, fiind fraţi, fuseseră născuţi tot în urma unei uniuni dintre doi fraţi, zeul pământului Geb cu zeiţa cerului Nut. Cuplul atestă şi el o cristalizare a unor spaţii văzute ca reprezentări diametral-opuse, imposibil de adus laolaltă. Privit din perspectivă jungiană, acest arhetip al iubirii poate ilustra faza de coniunctio mentalis, concretizat cu ajutorul arhetipului nunţii sacre (The Holy Wedding) şi prezent în ritualurile şi procedeele alchimice, ceea ce ne demonstrează că Anselmus este pe cale de a accede la o cunoaştere de tip superior care pleacă de la sondarea sinelui, de la întoarcerea spre interior, spre adâncurile sufletului. Această „nuntă“ reprezintă o etapă extrem de importantă deoarece la nivelul ei are loc transferul între coordonatele conştiente şi inconştiente, al cărui rezultat este comuniunea cu spiritul creator. Arhetipul trebuie pus în relaţie cu cel al iniţierii, întrucât şi Serpentina este cea care contribuie şi participă la realizarea spirituală a lui Anselmus prin faptul că îl alege. Din perspectiva studiului literar am putea afirma că tânăra şerpoaică reprezintă pentru studentul nostru, aflat în ipostaza artistului, muza inspiraţiei necesară pentru naşterea unei Opus Magnum veritabile, care trebuie să fie o prezenţă constantă în laboratorul său, artistul putând fi aşadar asemuit unui alchimist preocupat permanent de găsirea combinaţiei perfecte. Celelalte două personaje, arhivarul devenit salamandră (simbol al devenirii, al purificării prin foc, dar şi un simbol malefic prin aproprierea de şarpe ca animal htonian, ce denotă latura ascunsă, magico-ritualică sau dragon) şi vrăjitoarea pot fi întrupări ale instinctelor negative refulate în inconştient – folosinde-ne astfel de teoria freudiană – sau pot reprezenta o întrupare a ispitelor, a impedimentelor care populează drumul anevoios al creaţiei, încercând din răsputeri să abată artistul de la misiunea sa, devenită în aceste circumstanţe sacră.
Ceea ce se ilustrează prin acest arhetip este dualitatea dintre dragostea carnală, pasională (ce ar putea fi reprezentată prin intermediul Veronicăi, tânăra fiică a lui Paulmann, cea care întruchipează iubirea sa în planul terestru, de care Anselmus se simte atras) şi dragostea spirituală, imaterială, ce merge dincolo de barierele timpului, sugerată în textul nostru prin portretul frumoasei Serpentina care apare, aşa cum deja am constatat, într-un moment în care tânărul ar trebui să atingă maturizarea sexuală. Dincolo de aceste interpretări este necesară şi o radiografiere a principalelor simboluri întâlnite pe parcursul nuvelei, întrucât ele contribuie într-o mare măsură la formalizarea arhetipului. El mai poate fi văzut şi ca reprezentare primordială a armoniei celeste (dualitatea ce dă naştere unirii, concept ce figurează şi în religiile orientale), exemplele folosite în susţinerea ideii noastre rezumându-se la imaginea şarpelui, a vrăjitorului sau a bătrânului înţelept, a clopotului de sticlă, a urciorului şi la semnificaţiile pe care le poartă ascunse în ele culorile şi metalele (verde, auriu, aur, argint, alb). şarpele, animal lunar, poartă în sine imaginea unei dualităţi, deoarece acesta ilustrează atât beneficul, cât şi maleficul, manifestate prin diferitele „întrebuinţări“ ale reptilei şi anume salvator pentru unele popoare, dar şi duşman de temut, prin „viclenia diabolică şi imobilitatea privirii, care au făcut să fie socotit ca demon al focului“ (Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Simbolistica şarpelui, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Însă, ca divinitate htoniană, funcţia sa principală este de a personifica eterna reversibilitate, ciclicitate a Timpului tocmai prin faptul că poate fi asociat cu Ouroboros, şarpele mitic ce îşi înghite propria coadă, o reprezentare ce scoate la iveală şi necesitatea unei perspective interioare, a cunoaşterii sistemului sufletesc care ajută la propagarea ideii de renaştere într-o formă superioară a spiritului. În ceea ce priveşte reprezentările alchimice, şarpele reprezintă un element-cheie, o emblemă a acestui proces, deoarece portretizează, prin lepădarea succesivă a pielii, materia în continuă transformare.
De menţionat este şi coloristica atribuită acestui animal sacru, sugerată în opera noastră cu ajutorul unor culori alese nu întâmplător, ci prin strictă raportare la procesul descris, acela de devenire spirituală a individului ales şi iniţiat în tainele absconse ale operaţiei de transformare a sinelui. Verdele trimite în mod direct la vegetaţie, la natură, fiind asociat cunoaşterii prin intermediul forţelor primordiale, însă trebuie să observăm că acesta este alăturat auriului, culoare prin excelenţă solară, ce reprezintă unul dintre dezideratele alchimiştilor din vechime, care corespunde operei la roşu (rubedo), momentul unificării supreme şi al modelării spirituale. Mai mult, aceste două culori sunt asociate celor două principii esenţiale, dar opuse, anume feminin (verde) – masculin (roşu), lună-soare, sentiment-raţiune, cu precizarea că în nuvela în discuţie asistăm la o inversare a funcţiilor în sensul că masculinul preia ceva din postura feminină prin faptul că lui i se asociază simbolul lunar, argintul, ilustrat prin intermediul clopotului de cristal, în timp ce femininului îi este asociat un element solar, prin excelenţă masculin, ceea ce ne face să ne gândim, din perspectiva studiilor lui Jung, la manifestări ale lui animus, respectiv anima în inconştientul celor două personaje. Totodată, faptul că urciorul este de aur sugerează ideea că procesul desăvârşirii nu se poate realiza fără ajutorului femininului (deoarece urciorul este al fetei, Anselmus devenind beneficiar al lui numai prin căsătoria ritualică cu Serpentina), iar forma acestuia poate fi o reprezentare simbolică a cazanului în care se înfăptuieşte Piatra, demonstrându-ne încă o dată că în interiorul oricărui text literar se află fie o structură mitico-arhetipală, fie posibilitatea de a o citi astfel. Simbolistica numelui este şi ea importantă deoarece scoate la iveală una dintre însuşirile fundamentale ale animalului în discuţie şi anume inteligenţa, portretizată de numele fetei, Serpentina, pe care îl putem asocia, prin analogie, cu  termenul latin sapientia.
Ţelul omului este, aşadar, acela de a atinge starea de individuaţie, apropiindu-se astfel de una dintre cele mai frumoase definiţii date vreodată alchimiei care ne spune că aceasta din urmă „simbolizează evoluţia însăşi a omului de la o stare în care predomină materia la o stare spirituală“ pentru că „să transformi metalele în aur înseamnă să transformi omul în spirit pur“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper