A citi şi a trăi

Un articol de Rodica Grigore

José Saramago, Peştera, traducere de Mioara Caragea, Editura Polirom, Iaşi, 2013

 

Cipriano Algor, olar de profesie, în vârstă de şaizeci şi patru de ani, este informat pe neaşteptate că vasele de lut pe care le produsese ani de zile şi de pe urma cărora îşi câştigase existenţa (la fel cum o făcuseră şi alte câteva generaţii înaintea lui) nu mai sunt potrivite pentru a fi vândute de Centrul care le prelua până atunci, pe motiv că vremurile s-au schimbat şi că, acum, plasticul e considerat mai convenabil decât ceramica, chiar dacă nu şi neapărat mai bun. Aparent, o întâmplare ca oricare alta, neieşind prea mult în evidenţă în contextul zilelor noastre, marcat de marginalizarea tot mai evidentă a micilor producători. Numai că, dincolo de pretextul reprezentat de falimentul previzibil al manufacturii lui Algor, scriitorul portughez José Saramago, care porneşte de la aceste date pe care le oferă cititorului chiar din primele pagini ale romanului său Peştera, realizează o subtilă alegorie ce vizează însăşi existenţa umană contemporană ameninţată de spectrul globalizării, în epoca societăţii de consum.
Toate drumurile duc la Centru
Fidel manierei de a scrie, pe care a perfecţionat-o în marile sale construcţii narative Memorialul mânăstirii (1982), Anul morţii lui Ricardo Reis 1984) sau Evanghelia după Isus Cristos (1991), autorul elaborează, şi în Peştera, un adevărat roman-sumă, ce poate fi citit la mai multe niveluri, reuşind, însă, să spună de fiecare dată foarte multe, indiferent de traseul interpretativ pe care diferitele categorii de lectori aleg să-l urmeze. Căci, pe lângă titlul cărţii, care duce imediat cu gândul la opera lui Platon (mai precis la mult discutatul „mit al peşterii”), Saramago utilizează şi un epigraf extras din Cartea a VII-a a Republicii: „Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi. Sunt asemănători nouă”. Miezul alegoric al textului, precum şi substratul său filosofic sunt, astfel, subliniate de la bun început, iar cititorul intuieşte că nu va avea de-a face cu o naraţiune tradiţională, ci cu una care, în afara elementelor deja cunoscute în scrierile lui Saramago (lipsa semnelor de punctuaţie şi ironia adesea muşcătoare), evidenţiază generalitatea fenomenelor prezentate. La fel ca şi în alte creaţii ale sale, cum sunt Orbirea sau Toate numele, acţiunea e plasată într-un oraş şi într-o ţară ce nu sunt niciodată numite, singura realitate ce primeşte consistenţă pe tărâmul acestei ficţiuni a lui Saramago fiind Centrul în jurul căruia se învârt toate şi către care „duc toate drumurile”, aşa cum, cu mândrie, afirmă una dintre numeroasele pancarte aşezate pe marginea şoselelor.
Dar ce este, de fapt, acest Centru? Ei bine, o construcţie de dimensiuni ciclopice, care serveşte şi ca spaţiu comercial, şi ca zonă rezidenţială şi ca modalitate de agrement pentru acei oameni care se consideră (şi sunt şi consideraţi de ceilalţi!) suficient de norocoşi pentru a obţine permisiunea de a trăi acolo. În plus, Centrul gestionează şi relaţiile cu micii producători, de la care preia (sau, după caz, refuză să mai preia…) obiectele rezultate în urma muncii lor. De aici tensiunile care se vădesc chiar de la începutul acestui roman. Cipriano Algor nu mai are unde să-şi desfacă produsele, trebuind să se mulţumească, de acum înainte, cu existenţa pe care i-o pot asigura fiica şi ginerele său, promovat gardian rezident în Centru. O existenţă aparent lipsită de griji şi la adăpost de orice ameninţări. Numai că, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, aparenţele pot fi înşelătoare: căci viaţa pe care ar urma să o ducă de acum înainte Algor trebuie să se desfăşoare exclusiv în Centru, acolo unde ginerele său a obţinut un apartament. Iar ceea ce ar putea părea un privilegiu e o povară şi chiar o pedeapsă pentru bătrânul olar, obişnuit să se bucure de culorile fiecărui anotimp, să respire în propria sa grădină, să se joace cu animalele din jurul casei – adică să trăiască cu adevărat. Căci viaţa în Centru înseamnă renunţarea la toate aceastea în numele unui confort îndoielnic: câteva ore de lumină naturală pe zi, plus posibilitatea multor alte ore în care locuitorii din uriaşul complex se pot bucura, în funcţie de vârstă şi merite, de „senzaţiile naturale” pe care le oferă, după un program bine stabilit, instalaţiile sofisticate care se găsesc peste tot. Iar aceste senzaţii sunt extrem de numeroase: de la adierea răcoritoare a vântului la bucuria primilor fulgi de zăpadă sau de tihna unei plaje însorite până la furtunoasele descărcări electrice din timpul unei furtuni.
Dezamăgit de artificialitatea acestui mod de viaţă la care simte că nu s-ar putea nicidecum obişnui şi înspăimântat deopotrivă de perspectiva pierderii progresive a identităţii într-un univers doar aparent perfect, dar în care oamenii sunt reduşi la statutul de simple elemente din statisticile puternicilor zilei, şi într-o lume atât de epurată de orice urmă a omenescului, încât până şi sentimentele filiale par deplasate, trebuind să lase loc simplei datorii şi unei rutine de serviciu, Cipriano Algor vrea, totuşi, să încerce să-şi salveze olăria. Iar Marta, fiica lui, îl susţine în această iniţiativă, venind chiar ea cu ideea ca, în locul ulcioarelor, farfuriilor şi altor obiecte casnice, ei doi să confecţioneze păpuşi de ceramică, pe care, apoi, să le coloreze, inspirându-se din ilustraţiile unei enciclopedii pe care o au în biblioteca de acasă. Luaţi prin surprindere de iniţiativa olarului, reprezentanţii Centrului acceptă propunerea, urmând ca în perioada următoare să se facă şi nişte complexe teste şi studii de piaţă, în vederea stabilirii rentabilităţii noii activităţi a vechiului furnizor. Desigur, ceea ce e previzibil încă din clipa când cei doi, tată şi fiică, demarează de-a dreptul disperaţi – şi, în paranteză fie spus, foarte presaţi de timpul prea scurt ce le este acordat –, această activitate se şi întâmplă. Păpuşile sunt declarate nepotrivite pentru cumpărătorii care caută produsele Centrului, cu atât mai mult cu cât ele sunt nişte obiecte decorative ce reprezintă realităţi cu care oamenii acelui prezent nu mai sunt obişnuiţi: eschimoşi, saltimbanci, asistente medicale, măscărici sau asirieni cu barbă. Cipriano Algor nu are, deci, altă soluţie decât să accepte să se mute în Centru şi să fie alături de fiica sa, care acum aşteaptă un copil.
Peşteri şi oameni
Numai că pretutindeni, în uriaşa construcţie din oţel şi sticlă, domneşte o linişte nefirească – şi inumană – întreruptă doar de straniile zgomote ale unor excavatoare care sapă în subsol şi a căror activitate reprezintă un secret păstrat cu grijă până şi de Marçal, ginerele lui Algor, trimis să păzească zona. Numai că, într-o noapte, îmboldit de curiozitate, aventurându-se în partea interzisă a clădirii, Cipriano descoperă înspăimântat că în subsolul Centrului, în locul unde lucrau excavatoarele, peştera lui Platon e pe cale să fie transformată în cea mai nouă atracţie a imensului edificiu – şi, în fond, a acestui univers distopic: trupurile înlănţuite ale unor bărbaţi şi femei acum morţi îl fac să înţeleagă că a rămâne în Centru e echivalentul unei sinucideri; cu atât mai mult cu cât senzaţia de moarte lentă devine din ce în ce mai puternică pentru Cipriano imediat ce ginerele său preia noul apartament la care are dreptul. „Ce e acolo jos, repetă Marta după ce se aşezară. Sunt şase oameni morţi, trei bărbaţi şi trei femei. Nu mă surprinde, bănuiam că e vorba de rămăşiţe omeneşti, dar nu înţeleg de ce atâta mister, atâta supraveghere, oasele nu fug şi nu cred că furtul lor ar merita efortul, Dacă ai fi coborât cu mine, ai fi înţeles. Ce-ai văzut, cine sunt oamenii aceia, Oamenii aceia suntem noi, zise Cipriano Algor, eu, tu, Marçal, întreg Centrul, probabil lumea întreagă.” Prin urmare, folosind furgoneta cea veche care devine, în cheie ironic-postmodernă, o altfel de arcă a unui altfel de Noe, olarul împreună cu fiica şi ginerele său decid să plece, să fugă oriunde văd cu ochii – dar, cu siguranţă, cât mai departe de Centru. Semnificativ este că Cipriano Algor nu-l abandonează nici pe câinele de pripas aciuat pe lângă olărie, căruia decisese să-i spună Găsit – dovadă că afecţiunea, solidaritatea şi compasiunea pot oricând salva dacă nu întreaga lume, cel puţin acel ceva din fiecare dintre noi fără de care oamenii n-ar mai fi oameni.
Exegeţii s-au grăbit să afirme că, prin intermediul acestui roman publicat în anul 2000, Saramago ar fi criticat fără milă societatea de consum, despre tarele căreia nu a ezitat să vorbească în repetate rânduri (se ştie, de altfel, că laureatul Premiului Nobel în anul 1998 a afirmat răspicat că, „deşi în epoca noastră omul ar trebui să reprezinte centrul tuturor preocupărilor, nu se întâmplă deloc aşa, atenţia marilor puteri fiind concentrată asupra acumulării primitive de bunuri şi de influenţă”) şi ar fi evidenţiat primejdiile globalizării. Numai că demersul scriitorului portughez e mult mai subtil: el vorbeşte, desigur, despre tirania exercitată de acest Centru, prin toţi reprezentanţii săi şi prin toate pârghiile pe care le are la dispoziţie; numai că nu uită nici o clipă să sublinieze că nimic nu s-ar fi întâmplat – că nimic, niciodată, nu se poate întâmpla! – fără acordul, fie el şi tacit, al oamenilor. Iar omul devine, în unele pagini din Peştera, un simplu utilizator al bunurilor de larg consum şi o fiinţă pe cale de a se transforma în mecanism gata să se mulţumească (ba chiar să şi mulţumească, umil…) pentru senzaţiile artificiale care îi sunt oferite ca antidot în faţa gândirii şi a conştiinţei. Cipriano Algor, fiica şi ginerele său îşi dau seama că, rămânând înlănţuiţi şi neputincioşi în faţa minunilor false ale Centrului, riscă să-şi transforme viaţa în contemplare a nesfârşitelor jocuri de umbre create de realităţi al căror sens deplin nu le-ar mai fi accesibil. Sigur că cititorul însuşi îşi întrevede, pe alocuri, propria existenţă în alegoria lui Saramago, câtă vreme scriitorul nici măcar nu a încercat să ascundă semnificaţiile metaforei sociale pe care o dezvoltă în acest roman, însă trebuie să recunoaştem că, în Peştera, scriitorul portughez ne indică o (posibilă) soluţie de salvare. Având mereu în minte punctele de reper esenţiale din domeniul filosofiei şi literaturii, lectorul zilelor noastre, alături de Cipriano Algor, de Marta şi de Marçal, înţelege că, oricât ar fi de ademenitoare câteodată cuceririle cele mai noi ale tehnicii, paradisurile de genul celui oferit de Centrul descris în acest roman sunt fatalmente artificiale şi nu fac altceva decât să mascheze infernul tehnologic dezumanizant, cu aparenţa strălucitoare a confortului; dar şi că, oricât de comodă ar părea existenţa locatarilor Centrului, ea nu se va putea niciodată compara cu viaţa adevărată.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper