Unii se mişcă, noi stăm pe loc

Ştiţi, desigur, că un ceas (nu unul electronic, desigur) care nu funcţionează arată, de două ori pe zi, ora exactă. Cam tot aşa s-a întâmplat şi cu o instituţie care, în anul 2000, când Ministerul Culturii şi-a schimbat denumirea în Ministerul Culturii şi Cultelor, s-a gândit (prin mintea directorului său) că nu are de ce să dea bani ca să schimbe firma. În 2008, autoritatea a devenit Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în 2010 a ajuns Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, pentru ca în 2012 să redevină Ministerul Culturii. În sfârşit, firma instituţiei arată, din nou, adevărul. În tot acest timp, în pierdere au fost aşezămintele care şi-au tot schimbat firmele, după toanele politicienilor, care schimbau numele ministerului ca să poată da afară o parte din garnitura de funcţionari publici, pe motiv că e vorba de alt minister, cu alt obiect de activitate, cheltuind bani aiurea pentru cei care toarnă litere din plastic. Problema, la unele dintre muzeele patriei, este că, din diverse motive, ele nu au reuşit, în ultimii 15 ani, să mai schimbe ceva din interiorul lor – expoziţii, politici, programe, proiecte, aşa încât nu mai e nevoie să vorbim despre firme…
În timpul ăsta lumea se învârte mai departe, cu viteză. La Cambridge, în Massachusetts, de exemplu, la 7 noiembrie 2014 s-a deschis Muzeul de Artă Harvard. Poate că evenimentul ar fi trecut neobservat dacă autorul proiectului clădirii n-ar fi fost însuşi Renzo Piano. Arhitectul genovez, aflat acum, la cei 77 de ani ai săi, pe culmile celebrităţii mondiale, este principalul autor (alături de Gianfranco Franchini) al clădirii Muzeului de Artă Modernă (Centrul Pompidou), datând din 1971, al muzeului care găzduieşte Colecţia Menil, din Dallas (inaugurată în 1986), al sediului Centrului de Ştiinţă NEMO din Amsterdam, deschis în 1997, al Centrului Cultural Jean-Marie Tjibaou din Nouméa (dacă este vreun motiv pentru care visez să ajung în Noua Caledonie, este acela de a vedea cu ochii mei această minune a arhitecturii!), al extinderii Muzeului de Artă Kimbell din oraşul texan Fort Worth, oferită publicului din 2013 – în acelaşi an cu pavilionul cetaceelor din Acvariul din Genova –, al noului sediu al Fundaţiei pariziene Jérôme Seydoux Pathé (unde este pus în valoare patrimoniul istoric al fundaţiei), deschis, de asemenea, anul trecut, precum şi al altor construcţii ce adăpostesc muzee şi care se vor deschide în curând, cum este cazul Muzeului de Artă Americană Whitney, din New York, ce va fi inaugurat, în noul sediu, la 1 mai. Ţinând cont că aţi auzit, desigur, de marele grup financiar Santander, una dintre cele mai mari şi sigure bănci din lumea întreagă, trebuie să spun că fondatorul acestuia, Emilio Botín, a pus, aşa cum era şi normal, bazele unei fundaţii culturale care, în scurt timp, a depăşit celebra şi mult lăudata Fundaţie catalană la Caixa (care administrează, în Spania, patru mari muzee), devenind cea mai mare fundaţie privată iberică. Fondatorul imperiului financiar a murit, dar Centrul care îi poartă numele, proiectat tot de Piano, va fi deschis în acest an, în vreme ce Muzeul Academiei Filmului din Los Angeles al aceluiaşi Piano este programat să fie deschis în 2017. Probabil că numai Frank Gehry şi Ieoh Ming Pei, dintre patriarhii arhitecturii mondiale, se mai pot lăuda cu atât de valoroase şi numeroase proiecte de muzee (fără a uita de Jean Nouvel, Daniel Liebeskind, Zaha Hadid, David Chipperfield, Norman Foster, Jacques Herzog şi Pierre de Meuron). Aş spune că, în lumea de azi, dacă nu proiectezi un mare muzeu, nu ai cum să fii un mare arhitect! Îmi place să cred că şi Frank Lloyd Wright a rămas în istoria arhitecturii, mai ales prin Muzeul Guggenheim din New York. În România, de la Grigore Cerchez şi Nicolae Ghica-Budeşti până la Adrian Spirescu şi Françoise Pamfil prea puţini au fost arhitecţii care au avut ocazia să gândească o clădire de muzeu. Cei din urmă, de exemplu, doar au adaptat nişte spaţii gata construite pentru o funcţiune muzeală. În România, din păcate, rămâne valabilă stupida judecată de a decide că un muzeu trebuie, musai, amplasat într-un monument istoric (a se vedea cazurile fostului Palat Regal din Bucureşti, al fostelor palate ale justiţiei din Ploieşti şi Iaşi, ori al Palatului Poştei din Bucureşti – şi exemplele ar putea continua). Statul român, prin fiecare cetăţean al său, de la vlădică la opincă, rămâne dator culturii naţionale cu edificarea unor clădiri noi, proiectate pentru a fi muzee, nu altceva! Iar concursurile pentru proiectarea unor noi muzee ar trebui să fie organizate după toate regulile internaţionale în domeniu. În fine, ca să nu mai lungim vorba, şi să ne aducem aminte că Muzeul Naţional al Literaturii Române este cazat, nevizitabil, într-un spaţiu din Casa Presei Libere, să revenim la orizonturi mai puţin întunecate de ignoranţă şi dezinteres: cum ar fi proiectele lui Piano – senator pe viaţă, propus în această funcţie de iubitul fost preşedinte al Italiei, Giorgio Napolitano!
Pentru noul muzeu din Cambridge, inaugurat în inima celei mai faimoase universităţi americane, Piano, împreună cu o echipă de 19 arhitecţi şi alături de câteva alte firme de consultanţă în patrimoniu, structuri, acustică etc., a trebuit să aibă în vedere punerea în valoare a unei colecţii de peste 250.000 de opere de artă. Este, ca să zic aşa, un muzeu universitar. Mă gândesc, în contrapartidă, la curajosul muzeu recent deschis la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, dar şi la prăfuitul muzeu al Universităţii din Bucureşti (nu încercaţi să îl vizitaţi: nu veţi avea unde!). Obiectele au fost adunate, de la fondatorul John Harvard încoace, cu răbdare şi tenacitate, şi acoperă toate epocile istorice, de la arta antică la cea contemporană. Motivul pentru care americanii au ales un european ca să proiecteze muzeul nu a fost doar acela că Piano este unul dintre primii cinci mari arhitecţi ai lumii, ci şi acela că, prin moştenirea sa culturală, a bătrânului continent, poate să aducă un lustru de onorabilitate mai tinerei universităţi americane (fondată, totuşi, la 1646, pe vremea când, sub domnia lui Matei Basarab, abia se puneau bazele învăţământului umanist în Ţara Românească).
Parterul muzeului este deschis tuturor: este un spaţiu de trecere, un loc în care oamenii vin, stau, socializează, consumă cultură şi divertisment. Următoarele două niveluri sunt dedicate expoziţiilor, iar cel de al treilea este rezervat studiului. Pentru că muzeul, prin loggiile şi arcadele sale, constituie o pastişă la construcţiile renascentiste europene, mulţi au fost aceia care l-au considerat kitsch. În realitate, orice vizitator cu un dram de educaţie înţelege că, de fapt, curtea interioară a muzeului este un citat al unei pieţe din Montepulciano.
Oricum, în opinia mea, stilul este american, pur şi simplu. Dar scopul lui Piano, dincolo de detaliile proiectării, este unul mai profund. Ca să îl citez, „atunci când proiectezi un muzeu, trebuie să faci să respire mintea. Emoţia vederii atâtor opere de artă oboseşte şi este o încercare pentru picioare. Este nevoie de spaţii de odihnă, de reculegere. Muzeul nu trebuie să fie grandilocvent, nu trebuie să intimideze. În acest caz m-am ajutat de lemnul de cedru galben din Alaska, un material natural care respiră – pielea edificiului?
Pentru a ne convinge, încă o dată, că lumea se mişcă, propun să ne apropiem de Europa. La Berlin, unde, în buna tradiţie germană, se construieşte cu temei şi cu temeinicie, masterplanul gândit, în 1999, pentru Insula Muzeelor este aproape de finalizare. Anul 2015 urmează să marcheze încheierea lucrărilor de restaurare a clădirilor celor cinci muzee şi de legare a lor între-un traseu unic: promenada. Şi pentru că am adus vorba despre Berlin, nu pot să trec cu vederea superba expoziţie (a fost închisă, din păcate, la sfârşitul anului trecut) cu opera arhitecturală a lui David Chipperfield – expoziţie deschisă în Noua Galerie Naţională din fosta parte occidentală a capitalei germane. În România proiecte aprobate pentru finanţare în 2006 (da, mă gândesc chiar la clădirea Muzeului Naţional al Ţăranului Român, de exemplu), nu au primit banii pentru obligatoria consolidare nici în 2015, pe motiv că sunt alte priorităţi la ordinea zilei. În România, nişte patru milioane de lei, aprobate cu mare entuziasm de Parlament pentru redeschiderea şantierului de restaurare a sediului Muzeului Naţional de Istorie a României constituie motiv de jubilaţie naţională, cu prezenţa preşedintelui Iohannis şi cu ştire de primă pagină la jurnale. Este aceeaşi ţară în care, în 2011, s-a produs un prejudiciu de opt milioane de lei, cheltuiţi într-o singură seară, de celebra tanti Nuţi, la nu mai puţin celebra „Gală Bute“. Într-o singură seară!!! Pentru nimic, pentru neant şi pentru buzunarele nesătule ale unor ploşniţe. În acelaşi an, Guvernul Boc a alocat, cu binecuvântarea de tristă amintire a ministrului de atunci, o sumă totală de 55 milioane lei pentru restaurarea monumentelor istorice din România. Adică de aproape şapte ori mai mult decât s-a cheltuit într-o seară pentru o gală de box, de pe urma căreia ţara noastră nu s-a ales cu nimic. Acesta este preţul pentru cultură, în România: cheltuim într-un an, cu proceduri complicate de achiziţii, de şapte ori mai mult decât pierdem într-o seară, pentru nişte meciuri de box. E adevărat, au trecut patru ani de atunci, e drept că acum avem un ministru al Culturii care, între altele, are şi calitatea de a fi intelectual, dar bugetul este tot cel proiectat anul trecut, după principiul pârjolirii pădurilor şi al otrăvirii fântânilor, de către foştii „responsabili“ pentru cultura română. Cu alte cuvinte, se dovedeşte că avea dreptate nenea Iancu (pe care tocmai îl aniversăm, la 163 de ani de la naştere), când punea în gura lui Caţavencu (acest Viktor Orbán de acum două secole) celebrele vorbe: „Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe?. Se pare că noi am ales să stăm pe loc, ba chiar să dăm înapoi.
Muzica, muzica!

2 comentarii pentru “Unii se mişcă, noi stăm pe loc”

  1. februarie 17, 2015 la 9:53 pm

    M-aș bucura mult de acest text dacă n-ar fi atât de adevărat !…

  2. februarie 18, 2015 la 11:53 am

    Tot pe loc, pe loc, pe loc
    Să răsară busuioc
    Zi mai …

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper