Un vrednic şi devotat ostaş

Un articol de Ion Brad

 

Laura Lazăr-Zăvăleanu (coord.), Ion Vlad sub imperiul lecturii, Editura Eikon, 2014

 

O frumoasă şi importantă antologie, coordonată de Laura Lazăr-Zăvăleanu, cadru didactic la Sorbona, a fost dedicată aniversării celor 85 de ani ai strălucitului cărturar ardelean Ion Vlad, colegul meu de facultate. Cartea înmănunchează textele a treizeci şi şase de

colegi, prieteni, colaboratori şi mai ales foşti studenţi ai Profesorului, cel temut şi iubit de ei. Încă din anii când Ion Vlad abia îşi începuse cariera didactică, în 1953, şi până când, între 1976 şi1984, a condus, ca rector, prestigioasa universitate clujeană Babeş-Bolyai. La numele şi textele cele mai importante – care definesc profilul intelectual şi moral, adică Modelul Ion Vlad – mă voi referi pe rând.

Dar, mai întâi, să citim împreună precizarea făcută de doamna Laura Lazăr-Zăvăleanu: „Există dascăli ale căror prestanţă, pasiune şi generozitate de a se dărui în ceea ce fac şi în întâlnirea cu celălalt marchează, în parcursul intelectual al discipolilor, nu doar destine profesionale, ci şi momente esenţiale de viaţă. Se asumă un Model, se conturează o şcoală. În jurul Profesorului se creează o comunitate spirituală.

Născut din dragoste, admiraţie şi recunoştinţă, acest volum s-a scris, cu toţi semnatarii săi, sub semnul dublu al poveştii darului primit şi înmulţit şi, apoi, reîntors cu emoţie către sursă, la ceas aniversar. Prieteni, colegi şi foşti studenţi s-au adunat aici să celebreze semnificaţiile unui dialog esenţial, unde istorisirea de sine din momentul întâlnirii semnificative sau discursul analitic ţes revelator, din frânturi caleidoscopice reconstituind întregul, povestea unei vieţi exemplare: cea a profesorului, criticului şi teoreticianului literar, rectorului, omului cetăţii, prietenului sau mentorului Ion Vlad”.

Toate cele nouă capitole se deschid cu un citat din volumele sărbătoritului. Iată textul care precedã capitolul Scrisoare deschisă către un prieten: „Fiindcă ce sunt în cele din urmă aceste Scrisori ş…ţ adresate unui interlocutor şi el în situaţia privilegiată de a rosti şi a depune mărturie? Sunt un posibil act de conştiinţă şi totodată un document. ş…ţ Nu este oare epistola o invitaţie la a afirma prin relatare datele existenţiale semnificative pentru experienţa unui om?”.

O asemenea scrisoare, lungă şi plină de tot interesul, îi adresează sărbătoritului Niculae Gheran, cunoscutul prozator şi editor al operei lui Liviu Rebreanu. Din ţesătura sa originală, în care istoria este intersectată de prezent, desprind doar acest pasaj deosebit: „Ce ne facem însă, profesore, cu pârdalnicul caracter al confraţilor de sub aceeaşi cupolă literară? Unde este unitatea de breaslă, comună şi frizerilor, nu şi scriitorilor – cum remarca odinioară Rebreanu? Când am văzut cum nişte pigmei se reped cu topoarele să doboare stejari ca Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu, C. Călinescu ş.a., am vrut să scriu un pamflet despre generaţia «expirată» şi cea «degenerată». Ce aş fi avut de pierdut? Şi împuşcat, monumentul ridicat lui Rebreanu rămâne pe un soclu solid şi nu văd o nouă şi utilă exegeză cum l-ar mai putea ocoli. Am renunţat, convins că, precum dânşii, aş fi la fel de nedrept deoarece viaţa m-a învăţat că tinereţea sau bătrâneţea unui scriitor nu poate fi determinată strict de vârsta lui biologică. Ce ştiu aceşti copii de zilele când, mai rău decât DNA-ul de azi, valul «justiţiar» îl înlocuise pe Eminescu, naţionalist feroce, cu monumentalul Neculuţă, pe Arghezi cu Alexandru Toma, pe fascistul Rebreanu cu internaţionalistul Sahia – altminteri om de treabă, căruia i-ar fi pleznit obrazul de ruşine de-ar fi apucat săltarea în grad, pe Titu Maiorescu sau E. Lovinescu şi alţii, detronaţi şi ei în favoarea lui Constantin Dobrogeanu, fie şi Gherea. Ce ştiu ei de răsturnarea valorilor, despre uzurparea spiritului în faţa materiei privilegiate? Despre comandamentele artei cu tendinţă, împotriva artei pentru artă?”.

În capitolul Poveste de viaţă şi literatură semnează poeta Ileana Mălăncioiu o emoţionantă evocare intitulată Profesorul clujean a cărui studentă mi-ar fi plăcut să fiu. În schimb, fosta studentă Irina Petraş, care şi-a început studiile în 1965, anul în care a intrat în sfera de lumină a Profesorului, creionează acest revelator tablou cultural: „Lucru minunat şi irepetabil era că, în acei ani de nesperată/ uluitoare deschidere a României spre valorile lumii, profesorii noştri, cei mai buni dintre ei, ni se alăturau firesc în marea aventură a lecturii. Ion Vlad avea curiozitatea, competenţa şi ocrotitoarea precauţiune a unei Călăuze. Cărţi calde, abia ieşite de sub tipar erau citite abia cu un pas înaintea noastră, însă cu o pasiune şi o perfectă mulare pe noutate care le făcea şi pentru noi transparente, accesibile. În 1965, apăreau: Estetica basmului, Poemele lui Sorescu, Iarna bărbaţilor, Hronicul lui Blaga, Francisca, Paznic la armonii, Literatura română azi (Manolescu şi Micu), Studii de literatură română (Vianu), iar Pădurea spânzuraţilor în regia lui Ciulei îşi avea premiera la Bucureşti; în anii următori: Infernul discutabil, Călcâiul vulnerabil, volume antologice de Doinaş şi Geo Dumitrescu, 11 elegii, Vestibul, Povestirile lui Voiculescu, Ion Biberi despre Tudor Vianu, Scriitori români moderni (Negoiţescu), apoi Duios Anastasia trecea, Literatura română între cele două războaie mondiale – Poezia, Lucian Raicu despre Liviu Rebreanu, Antologia poeziei simboliste româneşti, Animale bolnave, Maimuţele personale, Îngerul a strigat, Intrusul, Dejunul pe iarbă, Introducere în critica literară, Evoluţia şi formele genului liric, Principele, La ţigănci şi Maitreyi, Avangardismul poetic românesc, Moartea lui Ipu, Matei Iliescu, Nicolae Balotă despre Urmuz, Spiritul şi litera, Ion Vlad, Descoperirea operei (obiectul primei mele recenzii!!). Se re-edita Bacovia, Maniu, Fundoianu, Ion Barbu, Blaga, se traducea imens din literatura universală. Rareori trecea o zi fără să cumpăr cărţi, mereu cu sentimentul că adun o comoară, dar şi cu gândul că a doua zi vom vorbi despre ea/ ele la curs ori la seminar. Acei ani ai literelor clujene erau ţesuţi din vârfuri şi accente, într-o armonie desăvârşită: pe stradă, în librării şi biblioteci, la cămin, la ore, subiectele erau noi, fierbinţi şi, cumva, hotărâtoare clipă de clipă”.

În acelaşi capitol, Ilie Rad, alt cunoscut student al lui Ion Vlad, realizează un amplu şi convingător „Portret de familie”, în care îl regăsim şi pe Tudor Vlad, scriitor el însuşi şi prestigios universitar în SUA.

Capitolul Et in Arcadia ego: Ave magnificus rector este ilustrat mai întâi de actualul rector al Universităţii clujene, academicianul Ioan-Aurel Pop, cu În loc de elogiu, o amintire.

Dar reputatul poet Horia Bădescu, în Farmecul inteligenţei, scrie aceste rânduri inspirate: „Doct fără a fi încifrat, spectaculos fără a fi retoric, fermecător fără a deroga de la logica discursului, Ion Vlad a practicat totdeauna elocinţa nu ca un exerciţiu de oratorie, ci ca o cale de comuniune. Este arta acestui poet al catedrei de a-şi face discipolii să îndrăgească aridele ţinuturi ale teoriei literare, de a le descoperi arhitectura subterană a ideilor şi conceptelor care decodifică profuziunea universurilor artistice, barocul spectacolului literar. Căci profesorul este un mare povestitor al literaturii”.

Criticul şi istoricul literar Constantin Cubleşan îl evocă pe Tribunistul Ion Vlad din perioada în care revista era condusă de D.R. Popescu.

Din capitolul Maestrul potrivit. Profesorul se disting textele semnate de Eugen Uricaru, Petru Poantă şi Ion Buzaşi.

Capitolul amplu „Nevoia de Ion Vlad”. Teoreticianul. Criticul este susţinut de unii renumiţi studenţi şi apoi colegi ai săi, precum Ion Pop, Aurel Sasu, Mircea Muthu, Iulian Boldea şi Mircea Popa.

Dialog-portret: „Trebuie să trăieşti această operă” cuprinde patru interviuri pe care Ion Vlad le-a acordat, de-a lungul anilor, lui Nicolae Băciuţ, Dorei Pavel, lui Olimpiu Nuşfelean şi Iulian Boldea.

Reperele bio-bibliografice sunt intitulate În căutarea cărţii absolute.

O seamă de fotografii, majoritatea de familie, dar unele şi de for public – printre care una în care figurăm amândoi, împreună cu colegele şi colegii de facultate din anul 1951 – sunt grupate în Povestea valorând o viaţă.

Da, toate aceste texte grupate în capitole cu denumiri inspirate îşi dau mâna ca să contureze, viu şi convingător, portretul spiritual al acestui mare dascăl şi creator de şcoală literară şi universitară, pe care şi eu l-am numit în cuvântul meu Ostaş lucid pe metereze. Printre altele, spuneam: „Îi scriu numele cu majuscule, fiindcă merită. De câte ori mă gândesc sau, atât de rar, când mă aflu în Cetatea studiilor noastre universitare, aşa îl văd, ca pe un vrednic şi devotat ostaş, rămas pe meterezele culturii şi civilizaţiei, lucid, cu ochii ageri în zările trecutului, scormonind minuţios şi prezentul, nu tocmai încântat de ceea ce observă, ca noi toţi, la Cluj şi în toată ţara”.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper