Umbrele trecutului în Treptower Park

Un articol de Cezar Stanciu

 

Cel mai mare monument construit de sovietici în Europa centrală pentru a comemora sacrificiile umane ale celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi pentru a aminti de victoria Uniunii Sovietice contra Germaniei, se află în parcul Treptower din sudul Berlinului. Tot acolo şi-au găsit odihna şi cca. 5.000 de soldaţi, veniţi din toate colţurile Uniunii Sovietice şi căzuţi în bătălia pentru Berlin. Memorialul din Treptower Park reflectă mai bine ca orice altceva meandrele istoriei germane din a doua jumătate a secolului al XX-lea, precum şi dilemele pe care le-a generat. Construit de sovietici şi întreţinut de germani, el este simbolul mândriei ruseşti, pe de o parte, şi al culpabilităţii germane asumate, pe de altă parte.

Un monument din ruinele Cancelariei Reich-ului

Construcţia monumentului a fost iniţiată în 1945 de Administraţia Militară Sovietică, prin organizarea unui concurs de proiecte; acesta a fost câştigat în iunie 1947 de arhitectul Iakov Belopolski şi sculptorul Evgheni Vucetici, lucrările fiind demarate în acelaşi an. Memorialul a fost inaugurat pe 8 mai 1949, de Ziua Victoriei, când Berlinul era încă sub blocada sovietică, iar aliaţii depuneau eforturi majore pentru a aproviziona populaţia din Berlinul de Vest pe calea aerului. La inaugurare, comandantul sovietic al oraşului Berlin, generalul Aleksandr Kotikov, a spus: „acest monument din centrul Europei este un simbol al luptei popoarelor lumii pentru socialism şi democraţie împotriva aţâţătorilor la un nou război”. Mesajul său era acela că înfrângerea Germaniei naziste era în primul rând meritul Armatei Roşii, ceea ce justifica şi legitima prezenţa sovietică în inima Europei; foştii aliaţi din timpul războiului deveniseră atunci doar „aţâţători la război”. Memorialul se întinde pe 200.000 metri pătraţi. Intrările dinspre N şi dinspre S sunt străjuite de porţi imense construite sub forma unor arcuri de triumf clasice, iar în centrul ansamblului se află o statuie uriaşă, înaltă de 12 metri, reprezentând un soldat sovietic ce ţine în braţe un copil şi calcă cu piciorul pe o zvastică zdrobită. Lângă această statuie, în lateral, se află o alta care reprezintă o femeie înlăcrimată şi simbolizează Patria Mamă. De-a lungul aleii centrale se află 16 sarcofage din piatră, cu inscripţii şi basoreliefuri reprezentând scene de luptă sau citate din Stalin, pe o parte în limba rusă şi pe cealaltă parte în limba germană. La construcţia memorialului se pare că s-au folosit materiale din fosta Cancelarie a Reich-ului, mai ales marmură şi granit.

Legenda lui Nikolai Masalov

Construcţia memorialului s-a desfăşurat în cumpliţii ani care au urmat războiului, dominaţi de frig şi foame din cauza aprovizionării deficitare şi a distrugerilor provocate de bombardamente, ani de incertitudini în care germanii nu ştiau ce se va întâmpla cu ţara lor. Investiţiile masive şi mobilizarea au stârnit frustrări fireşti în rândul populaţiei locale, care se întreba de ce se investeşte atât de mult în cinstirea celor morţi, când cei vii n-au cu ce se hrăni. Informat despre aceste nemulţumiri, generalul Kotikov ar fi spus: „Morţii care se odihnesc în pământ străin n-au vrut acest război, ar fi preferat să rămână cu soţiile şi copiii”. Berlinezii nu puteau rămâne decât tăcuţi faţă de asemenea replici. Totuşi, pentru a administra frustrările şi nemulţumirile populaţiei, autorităţile sovietice şi cele est-germane au răspândit povestea conform căreia statuia din centrul memorialului fusese ridicată în cinstea sergentului sovietic Nikolai Masalov, care, în timpul bătăliei Berlinului, şi-ar fi riscat viaţa pentru a salva un copil german prins între focuri. Povestea s-a răspândit cu uşurinţă, deşi sculptorul Evgheni Vucetici însuşi a negat că ar fi fost inspirat de o asemenea poveste. În 1964, ziarul est-german Junge Welt a declanşat chiar o anchetă de presă pentru identificarea soldatului şi a copilului reprezentaţi în statuia din centrul memorialului, deşi ancheta a rămas fără rezultat. Legenda lui Nikola Masalov persistă încă printre berlinezi, care o mai povestesc uneori turiştilor străini, atunci când au ocazia.

Poporul german şi dilemele antifascismului

Amplasarea monumentului fusese special aleasă: în locul respectiv, Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht conduseseră o grevă muncitorească în 1919 şi locul era de asemenea cunoscut ca punct de întâlnire al socialiştilor germani în perioada respectivă. Simbolistica amplasamentului face trimitere la ceea ce s-a numit „mitul fondator al RDG”, acela că intrarea Armatei Roşii în Germania a însemnat eliberarea muncitorilor şi ţăranilor nevinovaţi de sub jugul fascist. Propaganda est-germană s-a străduit din răsputeri să transmită şi să cultive în mentalul colectiv viziunea ideologică marxist-leninistă conform căreia naţional-socialismul fusese doar produsul capitalurilor monopoliste şi că exploatase clasa muncitoare germană, care s-a opus întotdeauna ascensiunii lui Hitler şi războiului. Era vorba aici nu doar de asocierea implicită a est-germanilor la victoria sovietică şi instalarea noului regim, ci şi despre moştenirea istorică a Partidului Comunist German, care avusese de suferit atât de mult după venirea lui Hitler la putere. Viziunea maniheistă a unui antifascism muncitoresc îndreptat contra naţional-socialismului imperialist nu era doar reducţionistă, ci, după cum au sesizat mai mulţi istorici, i-a împiedicat pe est-germani să analizeze cu luciditate propria responsabilitate pentru război şi pentru crimele naţional-socialismului. Antifascismul devenea astfel o formă de refugiu moral, însă unul sterp şi compromiţător. Dacă antifascismul în general implică o nobleţe a sacrificiului şi a luptei pentru bine, antifascismul est-german n-a putut-o dobândi deoarece analizele sale, chiar şi marxiste, n-au putut merge până la capăt. Istoricii est-germani n-au putut niciodată să analizeze în mod independent natura totalitară şi poliţienească a statului naţional-socialist pentru simplul fapt că şi statul est-german în care trăiau avea aceeaşi natură. Acesta a fost, în cuvintele lui Konrad H. Jarausch, „eşecul antifascismului est-german”.

Memorialul sovietic şi căderea zidurilor

În toamna lui 1989 nu a căzut doar Zidul Berlinului, ci toate zidurile mentale construite de propaganda est-germană, ceea ce a lăsat memorialul din Treptow Park expus şi vulnerabil în faţa unei istorii care se întorcea împotriva sa. În vâltoarea evenimentelor din noiembrie-decembrie 1989, tineri exaltaţi au profanat monumentele cu inscripţii neonaziste şi antisovietice, fără ca autorităţile est-germane, debusolate, să poată interveni. Aparatul de stat est-german se afla în stare de disoluţie. În acel context, un lucru uimitor s-a petrecut. La două zile după incidentele respective, pe 30 decembrie 1989, grupuri largi de manifestanţi est-germani s-au strâns în Treptower Park pentru a protesta împotriva huliganismului. Manifestaţia, oganizată de Partidul Unităţii Socialiste din Germania (fostul partid unic, de altfel) şi susţinută de Societatea de Prietenie Germano-Sovietică şi Liga Luptătorilor din Rezistenţa Antifascistă, a reunit nu mai puţin de 250.000 de oameni sub sloganul: „Da pentru perestroika, Nu pentru nazism!”. Germanii apărau din proprie iniţiativă monumentul sovietic şi, prin aceasta, moştenirea antifascismului german, oricât de real sau imaginar va fi fost acesta. Fie că a existat sau nu un adevărat antifascism german, înainte sau după al Doilea Război Mondial, indiferent cât de puternic va fi fost sau nu, era limpede că cel puţin est-germanii aveau nevoie de o moştenire antifascistă, în jurul căreia îşi construiseră identitatea. Gregor Gysi, preşedinte pentru scurt timp al Partidului Unităţii Socialiste din Germania (după demisia lui Egon Krenz), declara la manifestaţia respectivă: „nu doar că armatele şi popoarele sovietice ne-au eliberat de sub fascism, dar tot această ţară a introdus şi perestroika”.

Epilog

Tratatul sovieto-german din 9 noiembrie 1990 includea obligaţia Germaniei de a întreţine şi restaura monumentele sovietice de război aflate pe teritoriul său. Memorialul din Trepower Park a fost scena unei ultime ceremonii grandioase la 31 august 1994, când s-a încheiat oficial retragerea trupelor sovietice (la momentul respectiv, ruse) din Germania. Cu acea ocazie, trupe ruse şi germane au mărşăluit prin faţa cancelarului Helmut Kohl şi a preşedintelui Boris Elţîn. În aprilie 1998, în condiţiile stării avansate de degradare a ansamblului monumental, Duma de Stat din Federaţia Rusă a cerut oficial Bundestag-ului ca Germania să-şi îndeplinească obligaţiile din tratat cu privire la întreţinerea monumentelor şi lucrările de renovare au debutat deja în toamna anului 1998, fiind finalizate în 2005. Astăzi, memorialul sovietic din Treptower Park nu mai reprezintă un simbol al eliberării antifasciste, aşa cum a fost pentru multe generaţii de est-germani, dar este totuşi în continuare un simbol al oraşului. Problema este, după cum remarca un autor, că berlinezii consideră spaţiul respectiv mai degrabă un parc destinat plimbărilor decât un memorial destinat reculegerii. Generaţia Facebook nu ştie poate că sub peluzele verzi se află osemintele a 5.000 de soldaţi sovietici, căzuţi în bătălia Berlinului în 1945.

 

 

Referinţe:

Martin Gegner, War Monuments in East and West Berlin: Cold War Symbols or Different Forms of Memorial?, în Martin Gegner, Bart Ziino, The Heritage of War, Routledge, Londra, 2011

Konrad Jarausch, The Failure of East German Antifascism: Some Ironies of History as Politics, în Historical Social Research Supplement, 24/2012

Konrad Jarausch, Volker Gransow, Uniting Germany: Documents and Debates, 1944-1993, Berghahn Books, 1994

Nikolai Vukov, Secular rituals and political commemorations in the GDR, 1945-1956, în Esther Peperkamp, Malgorzata Rajtar, Religion and the Secular in Eastern Germany, 1945 to the Present, Brill, 2010

Un comentariu pentru “Umbrele trecutului în Treptower Park”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper