Sărbătorile lui Făurar

Februarie, fratele mai mic al lui Ghenarie,  numită în trecut şi „luna lupilor“, este temută pentru gerurile şi viscolele sale mari, care „fac să crape până şi ouăle corboaicei“ şi „bagă omătul pe borta acului în casă“… Se spunea că el „ferecă“ (îngheaţă) două săptămâni şi „desferecă“ altele două şi că doar de ruşinea fratelui mai mare nu dă geruri ca să îngheţe până şi viţelul în burta vacii. N-ar fi exclus ca asemenea tradiţii orale să fie amintiri ale ajustărilor calendarului antic, precum cea din anul 450 î.H., la care au recurs decemvirii romani, inversând lunile Ianuarius şi Februarius. Însă la români, numele de Făurar mai trimite şi la pregătirile ce se fac pentru începerea muncilor agricole.
De altfel, cea dintâi zi marchează  începutul anului pomiviticol; este ziua numită în sudul ţării „Zarizanul“ (Arezanul), „Gurbanul“ sau „Trifănitul viilor“ (de la Sf. Mc. Trifon, a cărui emblemă ocupaţională este, conform credinţelor răspândite în toată aria balcanică, un cosor cu care, nesocotind marea sărbătoare din 2 februarie, lucra în vie). Sărbătoarea cu funcţii agrare debuta cu o serie de ofrande şi alte gesturi de îmbunare aduse patronului lor de către viticultori şi era marcată de gesturi menite să aducă belşug şi să ferească recoltele de dăunători. „Trifănitul viilor“ sau „Târcolitul viilor“ – păstrat şi azi în zonele Vlaşca, Teleorman, Giurgiu şi Dolj – are componente magico-rituale ce amintesc de practicile de alungare a sterilităţii din pragul Crăciunului şi Bobotezei: via este ameninţată că dacă nu va rodi, va fi smulsă, primii lăstari sunt arşi pentru ca fumul să alunge dăunătorii, se rostesc invocaţii şi rugăciuni, se afumă locul cu tămâie, se consumă alimente cu funcţii ritual stimulative (slanină şi „bundărete“, caltaboş, ca să fie strugurii „graşi“) stropite din belşug cu vin. Mai întâlnim şi o altă denumire ce ar putea părea stranie: „Gurbanul“ (provenit din cuvântul arab „kurban“, pătruns prin filieră turcă şi având semnificaţia de „jertfă, sacrificiu“). Termenul generic denumeşte jertfa, tăierea, „sacrificarea“ vegetală însoţită de ospăţul cu rost pronunţat purificator şi stimulator, cât şi petrecerea în sine, în timpul căreia, în zonele menţionate, bărbaţii execută un dans ritual ce poartă acelaşi nume.
Sărbătoare creştină importantă plasată la patruzeci de zile de la Naşterea lui Iisus Hristos, Stretenia (în slavonă semnificând „întâmpinarea“) evocă intrarea în Casa lui Dumnezeu şi consacrarea Lui. În tradiţiile populare, numele slavon  a fost personificat, aşa încât o găsim sub înfăţişarea unei femei sfinte care „a fost lăsată de Dumnezeu pentru unii oameni spre a le aduce bine, când se roagă la ea, mai ales la nevoie mare.“ Este firesc deci ca sărbătoare aceasta să fie una dintre cele păstrate cu multă rigoare mai ales de către femei; ele se adunau odinioară şi petreceau cu băutură ca să le crească peste vară cânepa şi ca să nu-şi rănească mâinile, dar şi pentru că se credea că ziua mânioasă îi pocea şi-i sluţea pe cei care o nesocoteau.
Fiind pusă sub semnul principiului feminin această mare sărbătoare creştină era concepută după tiparele sacrului: capricioasă şi blajină, răzbunătoare şi iertătoare, marchează un început abia întrezărit, cel al anotimpului cald. Vara şi iarna „se iau la trântă“ şi dacă este senin şi frumos, vremea va rămâne aşa până la Sângiorz (23 aprilie), iar grâul va da roade bogate. Aceasta pentru că i se recunosc şi semnificaţii meteorologice: „Dacă trece Stretenia peste apă şi apa e dezgheţată, atunci se mânie şi-şi face pod peste dânsa ca să treacă, adică dă viscol şi ger aşa de mare că îngheaţă toate apele.“ Totodată, în calendarul pastoral este cunoscută drept Ziua Ursului. Acest animal cu o prezenţă bogată şi spectaculoasă în cultura populară românească este un fel de „ceasornic al vremii“ fiindcă, dacă el îşi părăseşte bârlogul în ziua de Stretenie, e semn că primăvara este pe aproape, însă dacă iese şi-şi vede umbra, se întoarce la locul său pe care nu-l părăseşte încă şase săptămâni.
Alte două zile succesive care încheie prima decadă erau învestite cu semnificaţii purificatoare şi de stimulare a belşugului, dar mai ales protectoare pentru sănătatea oamenilor. Haralambie de Ciumă, praznicul mucenicului care a trăit în secolul I d.H. şi care este imaginat ţinând Ciuma în lanţ, era o zi în care oamenii beau şi apoi se spălau cu apă sfinţită, apoi stropeau gospodăria pentru a ţine departe boala primejdioasă atât pentru oameni, cât şi pentru animalele domestice. Semnificaţiile acestei sărbători erau sporite de ofrandele preparate şi de hrana rituală consumată: turte dulci cu miere, colivă, covrigi, toate trimiţând la simbolul belşugului prin excelenţă, grâul.
Pe 11 februarie aflăm tot o sărbătoare măruntă, nemarcată în calendarul ortodox, dedicată Sf. Mc. Vlasie Episcopul, recunoscut şi în tradiţia populară ca făcător de minuni, protector al familiei şi al animalelor din gospodărie: „Cine se roagă de Sf. Vlasie, acela niciodată nu rămâne fără para în pungă.“; „Sf. Vlasie se ţine pentru pagube.“; „Cine a pierdut ceva, să se roage acestui sfânt şi găseşte lucrul pierdut“. Era, conform credinţelor vechi care interpretau ritmul naturii, purtătoare a primelor semne de primăvară şi i se atribuiau puteri vindecătoare pentru cei ce nu au văzul bun, de aceea numele din calendarul popular era Vlaşii Ochilor.
Sântion de Primăvară, Ion Cap-de-Primăvară, Dragobete Cap-de-Primăvară sau Drăgostiţele  este o sărbătoare ce pare să aspire de câtva timp la rangul de emblemă naţională în încercarea contemporanilor de a contracara asimilarea sărbătorii cosmopolite a Sf. Valentin. Documentele etnografice din secolele trecute dovedesc faptul că această zi numită  pe alocuri Drăgostiţele nu a deţinut un prestigiu deosebit, fiind mai curând o sărbătoare măruntă a universului casnic şi abia mai pe urmă a tineretului.
O dovadă este şi plasarea la o dată incertă (unele surse o plasează acum sau la sfârşitul lunii, altele, în ciclul cunoscut sub numele de Zilele babelor sau Zilele Dochiei, la 1 martie sau chiar spre sfârşitul acestei luni). Faptul se datorează poate condiţiilor de climă ale fiecărei zone, întrucât, pretutindeni, epitetul care i se ataşează este cel ce evocă începutul primăverii, „capul“ acesteia. Pe de altă parte, personajul mitic patronator este vag conturat: Dragobete (Iovan-Dragobete sau Dragomir), este fie logodnicul Dochiei, fie fiul Babei Dochia sau Marta, fie un tânăr frumos şi sprinţar care sărută fetele şi ocroteşte păsările – aşa cum arată legendele publicate de S. Fl. Marian la sfârşitul sec. XIX.
Dragobetele era o sărbătoare a păsărilor pusă sub semnul cuplului, al dragostei şi însoţirii – „se dezleagă gura la păsări“, „se împerechează toate păsările“.„Dacă nu se împerechează în această zi, rămân tot stinghere până la Dragobetele din anul următor.“ sau „nu se mai pot împerechea şi umblă ciripind din loc în loc până mor“. Oamenii, urmărindu-le şi respectându-le ritmul, respectau, la rândul lor, această zi fiindcă se credea că cel care lucrează nu va avea noroc la prăsirea păsărilor de curte. Urmând pilda măruntelor zburătoare ce vestesc anotimpul cald, fetele şi băieţii căutau să se apropie pentru a nu rămâne singuratici şi neluaţi în seamă de-a lungul anului. Nu este vorba numai despre o armonizare a grupurilor masculin şi feminin, ci şi de întemeierea unor relaţii spirituale, ca şi la alte două sărbători tradiţionale de peste an, Sântoaderul (prima sâmbătă din Postul Paştilor) şi Mătcălăul (prima zi de luni de după Paşti). Asemenea practici au fost atestate mai cu seamă în sudul ţării încă din secolele anterioare, dar nu putem spune despre ele decât că se manifestau ca nişte tradiţii locale fără a avea amploarea şi prestigiul altor sărbători. Alte credinţe spun că dacă o femeie atinge doar cu mâna un bărbat străin, ea va fi drăgăstoasă tot anul şi că bărbaţii trebuie să se abţină de la certuri cu soţiile sau cu alte femei, ca să nu le meargă rău.
În rest, Dragobetele pare a fi pentru gospodari tot o „zi mânioasă“ ce poate aduce boli, infertilitate şi nenoroc. Este favorabilă începuturilor, însă nu atât în relaţiile interumane, cât în activităţile gospodăreşti, de aceea, în nordul Moldovei există atestări că femeile efectuau anumite munci auspiciale: „În ziua aceasta se începe orice lucru, că merge cu spor; se scutură, se aşază în casă, ca să vie binele şi averea să se întoarcă la casă“. Tot semne de spor se socoteau tot felul de „întoarceri“: a cloştilor la poiată, urmată de căzutul pe cuibar, a vitelor de la iesle, a bărbaţilor şi copiilor de la mâncare, ceea ce însemna un consum mai redus de hrană şi, implicit, o economisire ce era baza bunăstării viitoare, întrucât urma o perioadă în care proviziile se împuţinau iar grădinile încă nu-şi dădeau rodul.
Oricum ar fi, prestigios sau nu – prin vechime, amploare, răspândire şi bogăţie de semnificaţii – înzestrat cu mai multă sau mai puţină forţă sacră, Dragobetele este un prag, o cumpănă între iarnă şi vară, între amorţire şi reînviere. Uitată mai bine de un veac între coperţile cărţilor, pierdută în cele mai multe aşezări ce o celebrau odinioară, această zi a bucuriei, armoniei şi iubirii renaşte astăzi ca însăşi natura pe care o simbolizează, iar neastâmpăratul Dragobete cutează să-l înfrunte pe sfântul de împrumut al îndrăgostiţilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper