Să emigrăm în engleză. You know what I mean

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Într-un film mai vechi de la Bollywood doi îndrăgostiţi, pe cale să se certe, să cânte, să plângă şi să se împace, ţin şi următorul pariu inedit: să nu rostească nici un cuvânt în limba engleză. Bineînţeles, nu fu cu putinţă. Mai recent, o prietenă mi-a povestit experienţa sa într-un cinematograf futurist din Goa, la un film cu un Salman Khan reîncarnat din apele Oceanului Indian: dialogurile erau toate în hindi, pe când monologurile interioare, aşadar gândurile personajelor care apăreau în gros-planuri – acestea erau nesmintit în engleză.
Mi se pare, ascultând în jur, că suntem pals cu Salman Khan. Nu ştiu cât de buni, dar statornici. Pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în licee şi universităţi (chiar şi în limbajul profesorilor), în discuţiile private erup vioaie părţi de vorbire, sintagme şi fraze englezeşti. So, let’s say, run, you know, this kind of thing/ stuff, who, me?, wow, yaay, huh, any, anything, nothing, because, crazy, wtf, let’s do it, I’m hungry, I’m so fuckin’ tired, I feel so lonely, you’re kidding me, is anybody here? etc…. whatever… Fill in the blanks to complete the following paragraph that deals with the theme of the article.
Exemplul glorios l-am auzit într-o seară la o terasă, unde o fată, evident încă de pe-aici, îi explica unui băiat câte şi mai câte: pe trei sferturi într-o engleză foarte hollywoodiană şi cam un sfert în română, ca un fel de pauză de respiraţie. Din comutarea fără tranziţie între cele două limbi ieşea un soi de bruiaj. Ştia engleză nu de „afară“, iar asta se simţea nu pentru că ar fi greşit cu ceva, cât din maniera afectată, bogartiană a rostirii (tot aşa cum nickname-uri autohtone de internet şi de facebook, abundând în „y“-uri, „k“-uri şi „w“-uri, sunt foarte improbabile printre nativii anglofoni).
Sunt şi eu un mic purtător al fenomenului şi îmi pot urmări chiar o evoluţie, începând cu vremea când a folosi sintagme englezeşti era o discretă chestiune de prestigiu şi de deţinere, la un nivel încă nelămurit, a unei cunoaşteri superioare. Dar părea mai ales o experienţă de iniţiere, şi, într-un sens marcat, de evazionism, ambele vagi şi fără vreun contur precis.
Aş zice că miza nu este, cum pare, deţinerea limbii engleze (adevăraţii cunoscători vorbesc, pe cât posibil nesimultan, şi româneşte), cât inserarea ei în vorbirea curentă şi înlocuirea parţială a limbii naturale. Cele două scopuri mai degrabă sunt opuse, aşa cum reiese şi din amintitul discurs, amestecat, trunchiat, bruiat: fata nu vorbea nici engleză, nici română şi nici măcar „romgleză“, ci – prin analogie cu un termen psihopatologic, doar că într-o psihopatologie socială – făcea o „salată“ din cele două. Cam ca în filmul indian, unde se vorbea într-o limbă doar pentru că se gândea într-alta. Simptom al autocolonizării postdecembriste? Foarte plauzibil.
Dar şi altceva. Vorbim de mai mulţi ani despre expatrierea în masă a românilor, însă foarte puţin sau deloc despre situaţia simetrică a celor rămaşi. Substituirea sau, mai corect, bruierea constantă a limbii naturale este o formă, poate cea mai accentuată şi mai stridentă, de exil interior, un exil în negativ, operând la un nivel bazal.
You know what I mean.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper