Rurale: once more with feeling

Un articol de Ştefan Baghiu

Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti, 2014, 74 p.

 

Faptul că Premiul Eminescu (Opera Omnia) a ajuns la Gabriel Chifu a făcut ca discuţiile despre poezie să fie încadrate de cele etice şi administrative. Pe bună dreptate. Însă marii dezavantajaţi au fost debutanţii de la Opera Prima (Ştefan Ivas şi Merlich Saia). Pentru că aproape nimeni nu a discutat despre poezia lor sau despre cei care ar fi putut câştiga premiul de debut. Iar acesta era rostul unui important premiu de debut în poezie: să producă interes pentru literatura debutanţilor care, ulterior, să fie discutaţi. De aceea spun că prin recul, volumele lui Ştefan Ivas sau Merlich Saia au cam pierdut premiul, de fapt.
Despre Ştefan Ivas însă ne vorbeşte într-una din rubricile României literare Horia Gârbea. Cum de obicei comentariile lui Horia Gârbea de la „poşta redacţiei“ sunt lipsite de umor (dar îl încearcă mereu), textul despre poezia lui Ivas mi se părea nedrept (din moment ce regimul argumentativ era înlocuit cu glume eşuate): „Nu ştiu ce culoare au sinapsele neuronale, dar ori le puneţi le treabă, printr-o încordare constructivă, ori vă faceţi util în alt domeniu, iar poezia acestui secol se va descurca fără dumneavoastră“. Pesemne că autorul volumului mila schimbă gustul cărnii a trimis către publicarea în România literară câteva poeme care i-au displăcut lui Horia Gârbea. Uneori, faptul că o carte de poezie – sau un calup – displace anumitor comentatori poate fi un avantaj al literaturii. Exact prin faptul că, la fel cum poezia lui Horia Gârbea nu face ca întreaga poezie „a secolului“ să „se descurce“, nu-i vom cere acest lucru nici poeziei din volumul de debut al lui Ivas.
Crochiuri rurale
Pe coperta a patra a volumului apărut la Casa de Editură Max Blecher sunt amintite câteva posibile referinţe (influenţă sau pur şi simplu tendinţă comună): Anatol Grosu şi Matei Hutopila ca repere pentru motivul poetic rural. La fel cum discuţiile lui Nimigean, Conkan şi Komartin vorbesc despre misiunea tematică şi îmbinările fericite între rural şi eşecul general-uman (îmbinarea cu o poetică a remisiilor). Însă trebuie spus din capul locului că, oricât de bune ar fi interpretările, volumul lui Ivas dezamăgeşte la câteva alte capitole: dacă reuşita de a recupera „împreună, atât realitatea brută, cât şi un lirism à rebours, însă tocmai astfel autentic şi convingător“ (O. Nimigean), dacă Ivas are „vână de povestitor, într-un stil care mixează registre diverse, fără să epateze sau să caute dinadins originalitatea“, ceea ce îi lipseşte lui Ivas este exact capacitatea de a transforma aceste atuuri (care pot rămâne simple alegeri de stil) într-o poezie la fel de incisivă ca a lui Matei Hutopila (unul dintre marile câştiguri ale volumului Copci era atitudinea) sau într-o epopee a satului ca în Epistola lui Anatol Grosu. O a treia posibilă referinţă trebuie însă adăugată celorlalte: Ion Buzu. Pentru că debutul poetului basarabean (3 ml de konfidor) urmărea cumva o aceeaşi arhitectură: poezia „muncii agricole“ (imaginea satului cu pulsaţii puternice către epifanie mimată a rememorării copilăriei) şi trecerea către maturitate (la Buzu corporaţia şi rutina, la Ivas problemele intimităţii şi ale conjugalului, spre atmofera din debutul lui Sociu).
Astfel că, eterogen fiind, ceea ce sare imediat în ochi la o primă lectură a volumului este alunecarea constantă către poeme puţin cam pretenţioase, reducând manierismul art-nouveau la textualizare: „cu iz acru, înţepător/ încerc acelaşi sentiment pe care îl are pachetul meu de ţigări ieftine lângă pachetul tău/ de virginia slims cu aromă de trandafiri/ construiesc replici simple, la obiect/ credibile, pentru că în spatele lor toată/ atenţia mi-e concentrată pe porii deschişi ai/ obrajilor care aşteaptă/ valurile de fum îmbibate cu respiraţia ta“; „o sculptură în lemn a absenţei/ afabil ca o uşă deschisă“; „ca ţigara acestei după-amieze/ fumând-o deja fumată de fapt/ cu fumul în volute/ îmbălsămând intimitatea/ de vespasiană a camerei/ de cămin goale/ aşteptând resemnat/ trecerea în amintire/ mirungerea clipei ingrate/ întru statornicia granitică/ a unui exponat de seamă/ al muzeului în care îţi/ prefaci ziua“. Astfel de momente intră în plin contrast cu estetica rurală care ar fi trebuit probabil să anunţe specificul şi zona de exploatare a lui Ivas. Şi, dincolo de dimensiunea artificioasă a discursului (şi convenţionalizată până la preţiozitate), apetenţa pentru nuanţări poetice desuete duce la o matrioşcă stilistică neplăcută: formule nefericite în poeme mai mult decât convenţionale – „sculptura în lemn a absenţei“, spartul „coşurilor amintirii“, „resemnarea aruncată/ în straturi peste/ faţa de clovn/ pictată pe bobul de orez/ al orgoliului“ nu doar că nu ar mai avea ce căuta în poezia din mila strică gustul cărnii (este inutilă o discuţie despre uzura intrinsecă a unor asemenea formulări), dar fac ca momentele bune în structura eclectică a volumului să pară nişte accidente inerţiale (mimesis) ale tehnicii de crochiuri rurale.
Cât despre câştiguri, la fel ca în cazul basarabeanului Buzu, specificul este dat de construirea unor momente poetice prin intermediul amintirilor de muncă agricolă. Trezitul dimineaţa devreme pentru plecatul cu oile, culesul legumelor etc. Primul poem al volumului este o fixare a cadrului rural – comuna Leorda: „o variantă ar fi trenul/ schimbare la vereşti/ cu căutătura duşmănoasă a doamnei de la barul gării/ înăsprită de generaţiile de beţivani scandalagii/ pe care a trebuit să-i pună la punct/ altfel prietenoasă cu călătorii/ dând ţigări la bucată/ şi-mprumutând fără să strâmbe din nas/ cheia de la budă“ (de la Ieud la Buhăieşti şi Filipeni suntem deja obişnuiţi cu trick-ul). Însă încă din prima parte a volumului (ciclul 3D) ne dăm seama că formula lui Ivas este amestecată (fie din cauza împrumutării registrelor, fie din cauza lucrului cu mai multe niveluri de atmosferă şi de tensiune). Amintind de Khasis (chiar şi în ultimele poeme ale volumului, apariţia Laurei şi raportarea la ea amintesc de universul pauper şi intens mistificat în care Khasis îşi prindea personajele), Ivas încearcă să reconfigureze intern aceste hărţi rurale. Deseori însă o face preponderent ermetic sau inutil codificat, prin tehnici şi expresii supralicitate: „cu restul ne umplem sisific timpul/ folosindu-ne de ambele mâini să-i dăm gata/ evitând tăieturile marginilor încă tari/ din exerciţiul de rezistenţă treptat/ în mecanica încăpăţânării/ totul prinzând parcă viaţă din dorinţa/ de a ni se opune/ armurile de lână le fac totuşi/ contondentă apăsarea“.
Rareori acest discurs analitic (recuperare tehnică a realităţii) poate produce efectul dorit (cel mai bun exemplu de reuşită este poemul Tracklist): „nivelul doi de lectură a realităţii/ în trepte/ până la «golirea minţii de lumea exterioară»/ un ianus bifrons cu ochii din faţă închişi/ urmărind ritmul“. Însă faptul că discursul autoconştient şi analiza stărilor şi a gesturilor mărunte derapează deseori face ca momentele cele mai bune ale primului ciclu să nu poată fi potenţate la adevărata lor valoare. Spre exemplu, unul din cele mai bune momente ale literaturii neo-ruraliste este prezent în acelaşi poem Tracklist: „în chiciura de noiembrie cu nailoanele pe cap/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă/ de fapt din martie când puneam cartofii/ până la prima ninsoare din noiembrie când/ aşezam strujenii în popuri/ era veşnic toamnă/ doar la mamaia la televizor era vară/ raiul era pe pământ, albastrul infinit“.
Însă a doua parte dezamăgeşte constant: literatura intimităţii (în afară de zonele de rememorare şi ale tablourilor rurale) pare să fie pentru Ştefan Ivas o înşiruire de platitudini. Supralicitarea figurilor de stil, chiar şi când încearcă să fie ironică, naşte o poezie lipsită de farmecul celorlalte două cicluri. Chiar şi atunci când încearcă să iasă din acest sistem al aplatizărilor, al nivelării discursului de către text, Ivas nu reuşeşte decât mici demonstraţii (joculeţe de idei): „cu sentimentul ăla/ testicular/ al succesului“; „aprob lipsit de entuziasm/ şterg tricoul cu o cârpă/ la televizor au băgat reclame“.
Revenirea este însă una pe măsură în ultimul ciclu, prin poemul fără titlu care conţine versurile erau cu spatele şi se îndepărtau (titlul grupajului). Pentru că insignifiantul sporeşte exponenţial atmosfera descrisă în deschiderea poemului, iar absurdul capătă carnaţie: „abia acum cred c-am înţeles/ noi – atunci când ne uitam la poze pe calculator/ nevastă-ta intra şi ieşea din cameră ca să golească scrumiera/ sentimentali şi nostalgici după cum eram în liceu:/ tu olimpic la biologie/ eu nu <…> la un moment dat am ajuns la o poză cu un cuplu/ pozat cu spatele la cameră şi coborând nişte scări la asfinţit/ ai tresărit şi-ai strigat: uite! <…> abia acum cred că am înţeles/ important era că erau cu spatele şi că se îndepărtau“.
Destul de inegal volumul lui Ştefan Ivas. Marea lui problemă este că joacă mai toate pariurile tematice sau stilistice ale ultimului deceniu în acelaşi timp (şi la vedere): între cotidian (rural sau periurban) şi biografic (până la numere de telefon ca inserţie autenticistă), între triumful metaforei şi pastel (ca mică demonstraţie vintage), între descrieri concrete ale muncii agricole şi abstractizări şi conceptualizări, poemele din volum pot uşor fi desprinse şi recontextualizate. În plus, vocea din mila schimbă gustul cărnii dă senzaţia că nu termină încă ce are de spus. Vorba din chapeau: Ştefan Ivas este „un poet cu mari disponibilităţi“. Însă de la Lina Kostenko sau Vania Petkova la Robert Frost e cale lungă. Ivas propune deocamdată o poezie uşoară şi confortabilă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper