Ruleta cu clovni

Un articol de RUXANDRA ANTON

Eduard Dorneanu, Mălini, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

 
Cei douăzeci şi cinci de ani de tranziţie au zguduit din temelii şi lumea literară. Se publică mult, se citeşte puţin şi e din ce în ce mai greu să te orientezi după reperele indicate de critica literară. Ele par să aparţină momentului, conjuncturilor şi foarte puţin unor direcţii date de o detaşare netă a valorilor literare. Pentru cineva care nu aparţine nici unei mişcări literare (a se citi „bisericuţe“ – termen vehiculat cu bună ştiinţă de scriitorii contemporani), aşa cum este şi scriitorul Eduard Dorneanu, e aproape imposibil să te faci remarcat în lumea literară, oricât talent ai avea şi oricât de bine ai scrie. Izolat cumva, în satul său, Mălini, vecinul poetului Nicolae Labiş, continuă să scrie, chiar dacă cele unsprezece cărţi publicate nu au avut parte nici măcar de un semnal în revistele literare, deşi ar fi meritat mult mai mult. Cartea de poeme Jurnalul apelor purpurii, publicată în 2011 la Editura Tracus Arte, măcar a avut parte de o prefaţă extrem de pozitivă şi de aplicată a criticului Radu Voinescu: „Poeticitatea atroce a acestei cărţi o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială. Cred că prin apariţia ei se deschid căi fertile pentru poezia română, căi pentru care, fără falsă modestie, autorul rândurilor de faţă, militează de vreo două decenii. Poate că e timpul ca astfel de apariţii să nu rămână nişte momente insolite“. Cartea de proză scurtă, 7,63, publicată în 2013 la Editura Eikon, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: „Da, talentul său este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeşte şi volumul ce poartă acest nume, pentru că literatura este o armă superioară tuturor celorlalte, cu pistolul mitralieră în frunte! Este uimitor cum autorul reuşeşte să ridice banalul vieţii, ba chiar şi al «vieţii la ţară», până la graniţele – adesea dincolo de ele – magicului şi miraculosului“, a trecut, la fel, neobservată. Aşa că te întrebi ce ar trebui să faci, efectiv, în România  pentru a nu fi confundat cu masa de autori care invadează librăriile şi spaţiul virtual, ca o ciumă a literaturii. Încerc doar să-i întind o mână scriitorului şi cărţii sale Mălini, publicată anul trecut tot la Editura Eikon şi lansată la Gaudeamus. Pentru că merită. Pentru că ştiu că are literatura în sânge, pentru că vorbeşte aşa cum scrie şi scrie cu uşurinţă, cu sinceritate şi simplitatea aceea care adună esenţe. Cartea Mălini emană căldură şi vitalitate autentice, care te captivează. Este uimitor cum de reuşeşte să te incite chiar şi atunci când povesteşte întâmplări comune. E clar că are darul povestirii, e clar că deţine magia cuvintelor. Dar ce este mai important e că în fiecare capitol există o poveste. O poveste spusă cu toată sinceritatea, aşa cum declară şi scriitorul pe blogul său: „Nu am cosmetizat adevărul, nu am ridicat la rang de eroi personaje banale. Am folosit limbajul specific satului meu“. Lumea satului devine dintr-odată interesantă, palpitantă şi e atât de vie încât îţi trec prin faţă, la lectură, lungi cadre cinematografice. Multe dintre capitole încep şi sfârşesc cu o incantaţie adresată naturii şi divinităţii. E multă poezie acolo şi numai un poet poate vedea supranaturalul din lucruri: „Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite“, „Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea“, „Soarele rătăceşte în spatele norilor. Departe de tristeţea mea. Departe“, „Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin“, „Ne rugăm împreună. În limba îngerilor, a buburuzelor, a tărăboanţelor“. În capitolul 25, realismul magic este mult mai pregnant decât în celelalte povestiri, deşi cheia în care e scris nu depăşeşte zona firescului. Foarte ingenioasă povestea ruletei cu clovni! Scriitorul, în Duminica Orbului, ajunge într-un cazinou unde este îmbiat să joace pe gratis şi sfătuit doar să fie atent la miză. I se aduce o scrumieră fiindcă într-un cazinou şi nefumătorii au nevoie de scrumiere şi, deşi câştigă pe toate numerele pariate, nu primeşte nici un ban: „Ce produceţi voi scriitorii? Scrieţi cărti. Femeile stau la coadă la uşa voastră. Aveţi bloguri, site-uri şi alte mizerii pe net. Acum vreţi să câştigaţi şi bani la ruleta cu clovni? Un pic de respect pentru cei 588 de clovni care interpretează roluri antologice în circul vieţii aţi avut?… Doar nu îţi închipuiai că dumneata şi alţi scriitori fără bani de fise puteţi influenţa distribuţia marelui circ al vieţii!“. Umorul fin, gros sau caricatural face parte din tuşa scriitorului. Scriitorul însuşi e personajul cărţii sale şi încă unul hâtru. În drum spre oraş, aflat într-un taxi cu două bătrâne, este întrebat de una dintre ele de ce nu se tunde şi normal că nu este crezut când îi spune că, de fapt, se tunde în fiecare noapte (capitolul 26):
„– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi bineînţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare“.
Livada scriitorului este miraculoasă, toţi pomii au nume şi vorbesc cu îngerii sau cu el: cireşul Ioana, mărul Oblio, nucul Sibil, stejarul Roger. Scriitorul care adună gândacii de pe „barabule“ şi nu se sfieşte să scrie despre asta şi despre orice din viaţa lui şi a mălinenilor, călătoreşte de multe ori în trecut, cu memoria lui fantastică care reţine cele mai mici detalii. Sunt memorabile şi de un umor negru capitolele despre profesorii lui, despre practica agricolă obligatorie în şcoală şi despre alte întâmplări din copilărie. Nici nu simţi când se declanşează un arc şi falia de timp îl duce pe scriitor alături de tatăl lui, de bunicul lui, Vasile, sau de bunica lui, Leonora. Este atât de firească trecerea de la un plan la altul şi sunt atât de bine dozate cuvintele, încât ai impresia că scriitorul nu a făcut nici un efort să-şi transpună trăirile. În Mălini, oamenii au porecle, dar şi nume care-i caracterizează: Moareacră, Ugerică, Finuţu, Cleiosu etc. În capitolul 34 umorul atinge cote maxime. De ziua hramului mânăstirii Hagigadar, oamenii merg în genunchi în jurul mănăstirii. Pentru că legea ţigănească nu le permite şi ţiganilor să înconjoare mănăstirea, bulibaşa îl plăteşte pe Finuţu din Mălini să-i ducă în spate pe el, pe nevasta lui şi pe fiică-sa. Ţiganul era mare afacerist, „cumpara din Basarabia şî Ucraina internet la kil. Fără timbru, fără acte, fără nica. Încarcă internetu’ în cisterni şi-l aduce în România undi vinde la suprapreţ“.
Dar vă las să descoperiţi singuri alte şi alte poveşti cu mălineni, una mai frumoasă decât alta. Eu doar am încercat să aflu care e secretul scrierilor lui Eduard Dorneanu, cum de reuşeşte el să te ţină cu sufletul la gură într-o carte în care nu e nici măcar o poveste de dragoste sau un eveniment special. Şi cred că singurul secret este acela că dă viaţă cuvintelor din prea plinul trăirilor lui şi nu caută să pară altfel decât este. Eduard Dorneanu este un scriitor de un real talent care merită toată atenţia cititorilor, dar, mai ales, a criticii literare. El joacă în această carte la „ruleta cu clovni“ şi toate numerele pariate îi ies câştigătoare. Este timpul să vină cineva să-i schimbe fisele.

3 comentarii pentru “Ruleta cu clovni”

  1. februarie 5, 2015 la 7:01 pm

    Foarte pertinent, obiectiv si bine scris! Felicitari!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper