Revoluţie în programă la Academia struţului*

Un articol de TEODORA DUMITRU

Dintr-un recent articol al lui Liviu Ornea (Evoluţie, în Observator cultural, numărul din 6 februarie a.c.) aflu că s-ar împlini opt ani de la scoaterea evoluţionismului darwinian din programa de studiu liceală (prilej măcar de-o comemorare, zice caustic autorul).
Tema „constituţionalităţii“ predării religiei în şcoli e caldă încă şi suscită păreri multivalente, altoite pe conceptul mai larg de toleranţă, drept la convingeri, protejarea opţiunii particulare sau individuale etc. Sigur, pot rezulta şi dezbateri de calitate din asta. Dar mă îngrijorează că la Darwin s-a renunţat pe şest, fără pic de scandal. Nici un grup de opinie n-a simţit nevoia să protesteze, să discute, să facă grimase. Nu e însă nicio mirare, câtă vreme mai există medici care cred că o liturghie îi inspiră mai mult decât un articol ştiinţific sau profesori de chimie ori de biologie care nu simt nevoia să iasă din tabelul lui Mendeleev sau din arborele speciilor pentru a afla cum s-a ajuns la „tabel“ sau la „arbore“, cât de multă ştiinţă este în spatele ştiinţei. Altfel spus, câtă vreme se predă „soluţia“ de-a gata, dar nu se ştie mare lucru despre ce înseamnă să construieşti cunoaştere. Tipul ăsta de limitare a anvergurii profesionale la utilitarism strict (economişti altminteri competenţi, care nu ştiu unde se situează ei înşişi în istoria economiei, medici care operează cu succes, dar n-au curiozităţi despre paleontologie, profesori de fizică, biologie, chimie care nu ştiu nimic despre „luptele“ disciplinei lor cu sistemul de convingeri şi credinţe de-a lungul secolelor etc.) e vinovat de căderea fără zgomot a lui Darwin din programa şcolară a secolului al XXI-lea (mai „religios“, se pare, decât precedentul). A lui Darwin, adică a unui tip de gândire complex, revoluţionar, dificil de reconstituit şi de revendicat pe bucăţi, care a schimbat paradigma nu doar în domeniul restrâns al biologiei şi înglobează astăzi modul de a face ştiinţă ca o atmosferă, dar care, tocmai pentru că e invizibil, ca şi atmosfera, poate părea dispensabil. Şi de ce n-ar fi? De ce nu ne dorim, în fond, lumea lui Darwin? Pentru că evoluţia, aşa cum a descris-o el, e inconfortabilă psiho-moral: nu înseamnă neapărat progres, nu vădeşte niciun proiect sau un păpuşar îndărătul sau deasupra ei şi mai ales nu e „etică“ (în sensul în care presupune o „selecţie naturală“, fără prejudecăţi pentru bun sau rău, mare sau mic). Lipsa asta de morală şi prinţip a făcut darwinismul antipatic, nepragmatic, într-un cuvânt, dispensabil. E mai frumoasă, s-ar zice, lumea aşa cum ne-o imaginăm sau ne-o dorim noi de secole. (Nota bene, mă refer nu la lumea socială, la relaţiile interumane, care nu se pot realiza dincolo de morală şi principii, ci la lumea şi la viaţa non-umană.) Lumea lui Darwin nu concordă, pare-se, cu tipul nostru de morală, cu frumuseţea, cu altitudinea şi magnificul  imaginii finaliste despre om şi lume. Dar de ce acurateţea, tenacitatea acumulării de date şi a construirii probatoriului (Darwin şi-a publicat Originea speciilor – un monument de probitate ştiinţifică, răbdare şi modestie – după decenii de studiu şi revizie a argumentării), inteligenţa coroborării unor informaţii aparent modeste (studii despre broaşte, râme şi alte vietăţi fără fason imperial) într-o sinteză dinamitardă, capacitatea de a forţa tabuurile nu prin violenţă, ci prin arme ca plauzibilitatea şi forţa argumentului raţional – de ce toate acestea ar fi de aruncat? Ele nu „înnobilează“? Nu e nicio măreţie în ele? Nu sunt onorante pentru postura de om?
Problema e că lucrurile astea, spectaculosul din questele raţiunii, se văd abia de la un punct încolo: punctul la care şcolerul român nu va ajunge, prin grija unei programe atente să nu împovăreze umerii bieţilor liceeni (aceştia vor afla poate de Darwin din lecturi sau meditaţii particulare doar dacă vor dori să studieze medicină, ştiinţe ş.cl.). Acestei viziuni pedagogice îi vin în ajutor Hollywood-ul, noile media, literatura comercială care operează cu organisme hematofage inexistente pe scara lui Darwin şi altele, numai bune pentru încurajat deriva euforico-depresivă, cercul vicios în care obsesia confortului psihic alimentează spaima & masochismul şi viceversa. Rezultă un tip uman în care apetenţa pentru grandoare şi proiecte finaliste (care nu concepe posibilitatea de a nu fi parte a unui proiect universal magnific, de esenţă divină) se combină cu conspirativita – sau cu văicăreala pe tema precarităţii propriei persoane într-un univers în care sforile sunt trase mereu pentru câştigul altuia sau al altora.
Dar de ce confortul psihic ca ţel ultim, eşuat până la urmă în politica struţului, şi convingerile particulariste ar trebui privilegiate mai presus de alte valori (pretins universaliste)? Apoi, care convingeri, zone de confort, dorinţe sau proiecţii e legitim a fi protejate? Merită, de pildă, protecţie (plus-minus guvernamentală) un epicurean care, de dragul afinităţii cu mentorul Epicur, ţine morţiş că soarele are un diametru de treizeci de centimetri – nici mai mult, nici mai puţin decât ne asigură simţurile noastre? Cine măsoară gradul de „adecvare“ a unei convingeri la programa publică şi dreptul la deferenţă al posesorului ei dacă ştiinţa a ajuns tolerată, alături de tipuri de „discurs“ alternative, nu legiferantă?

 

* După un vers de Mircea Dinescu: „doctoraşi la Academia struţului“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper