Religia darwinistă

Un articol de Horia Pătraşcu

Curtea Constituţională a luat o decizie într-o problemă controversată, discutată de mulţi ani: obligativitatea predării religiei în şcoli. CCR consideră că este neconstituţională păstrarea religiei în trunchiul comun de discipline obligatorii, deşi în urmă cu doar câţiva ani aceeaşi Curte (e drept, cu o altă componenţă) decidea în favoarea constituţionalităţii predării religiei în şcoli.
Motivarea acestei decizii seamănă cu tăierea nodului gordian într-un mod foarte grobian. În viziunea Curţii Constituţionale disciplina Religie este sinonimă cu dogmatizarea, încălcarea libertăţii de conştiinţă, îndoctrinarea, spălarea de creier, fanatizarea, pe scurt, cu crima! Cuvântul este folosit ca atare în descrierea deosebit de plastică a implicaţiilor predării religiei: „câtă vreme fapta de a obliga o persoană prin constrângere să participe la serviciile religioase ale unui cult este infracţiune, fiind sancţionată în articolul 381 din Codul Penal, atunci prevederile ce pun părinţii în situaţia de a solicita în scris să nu se comită această infracţiune cu privire la copiii lor sunt neconstituţionale; este ca şi cum părinţii ar trebui să solicite în scris să nu se aplice pedepse corporale copiilor lor în şcoală, faptă, de asemenea, sancţionată de Codul Penal. Dacă o faptă este sancţionată ca infracţiune, ar fi un abuz ca persoanele să fie obligate să solicite în scris să nu fie supuse acestor infracţiuni“.
Biata oră de religie – timidă, mai zâmbitoare decât ora de sport şi mai generoasă ca purtarea, o disciplină care ar fi trebuit să se numească decalogie (adică ştiinţa la care se obţine numai zece), o ştiinţă la care orice elev se poate simţi din oficiu şi în mod natural, de la început până la sfârşit şi indiferent de ce ar face sau n-ar face, o Nadia Comăneci a catehismului – apare în vederile inchizitoriale ale Curţii criminogenă, o zonă cu puternic potenţial infracţional, o vrăjitoare rea, ce le fură inocenţa copiilor şi părinţilor voinţa, liberul arbitru, sufletul şi raţiunea. Hipnotizaţi de puterea malefică a acestei discipline, ei acţionează ca sub vrajă, alegând să o studieze chiar dacă, de fapt, nu vor să facă acest lucru: „caracterul obligatoriu al acestei discipline (…) creează o presiune asupra copiilor şi părinţilor acestora care îi determină să acţioneze cu greu sau chiar să nu acţioneze în situaţia în care nu ar dori să frecventeze acele cursuri“. Se impune, aşadar, exorcizarea catalogului, scoaterea religiei din trunchiul comun întru redarea libertăţii voinţei studioşilor şi părinţilor acestora.
Absolutizarea valorii libertăţii de conştiinţă ar duce în mod consecvent la eliminarea caracterului obligatoriu al oricărei discipline şi, la limită, la punerea în discuţie a obligativităţii educaţiei şcolare. Nu încălcăm libertatea de conştiinţă a elevilor şi părinţilor prin învăţământul obligatoriu? Un filosof precum J. St. Mill considera că învăţământul de stat atinge grav dreptul la libera determinare a minţii oamenilor, iar dacă ne gândim la semnificaţiile cuvântului de azi „programă“, putem înţelege şi mai bine obiecţia lui Mill. Pe de altă parte, prin absenţa religiei (a viziunii creaţioniste) din rândul disciplinelor obligatorii se proclamă evoluţionismul ca dogmă absolută, oficială, de stat. Fie şi formal, alăturarea religiei de ştiinţe, de biologie în special, avea darul de a recunoaşte că, de fapt, nimeni nu ştie cum stau în cele din urmă lucrurile ultime, să-l facă pe elev să asimileze, practic, acea înţeleaptă maximă socratică: „ştiu că nu ştiu nimic”, eventual să producă o generaţie de oameni cu suflete mai cuprinzătoare decât ale noastre, care pot trece mai departe de dihotomia evoluţionism-creaţionism, spre o superioară sinteză.  Tocmai că prezenţa religiei în cadrul disciplinelor obligatorii, alături de ştiinţe exacte şi ale naturii, are ca efect nedogmatizarea spiritului uman, în timp ce scoaterea ei din trunchiul comun poate duce, foarte probabil, la rezultatul opus. În orice caz, cei care au aşezat religia în trunchiul disciplinelor obligatorii au gândit mult mai puţin dogmatic decât gândeşte Curtea Constituţională astăzi. Un elev care studiază şi religie, şi ştiinţele naturii în aceeaşi săptămână sau poate chiar în aceeaşi zi are şanse mult mai mari să devină mai tolerant, mai argumentativ, mai comprehensiv, mai liber, mai respectuos faţă de valorile şi credinţele – ştiinţifice ori religioase – ale semenilor săi.     n

P.S.: Am observat, legat şi de discuţia din jurul atentatului de la Charlie Hebdo, o stranie răsturnare a valorilor: laicul se sacralizează şi se tabuizează, în timp ce religiosul este desacralizat şi profanat. Nu am voie să ard drapelul ţării şi să aduc ofense însemnelor statului, dar pot să-mi bat joc de simbolurile religioase şi să blasfemiez personajele sacre ale unei religii. Tot aşa, doctrina ştiinţifică a evoluţiei omului din maimuţă este considerată un adevăr infailibil, sacru, de care nu se poate pune problema să te îndoieşti, o ştiinţă pe care trebuie să o iei ca atare, fără să o mai chestionezi în vreun fel, în vreme ce doctrina religioasă a originii divine a omului este decretată falsă, o minciună cu care poluăm minţile copiilor şi distrugem libertatea fiinţei umane. Religia nu dispare din şcoli, este doar înlocuită de darwinism…

Un comentariu pentru “Religia darwinistă”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper