Radu Cosaşu sau ficţiunea autobiografică

Un articol de Ion Simuţ

Supravieţuiri-le (şase volume, 1973-1989) sunt centrul vieţii şi al operei lui Radu Cosaşu. Tot ce a fost înainte e o miraculoasă şi contradictorie experienţă de viaţă (tinereţea revoluţionară) sau o derutantă experienţă artistică, fie neglijabilă (scrierile proletcultiste), fie pregătitoare pentru marea operă. Tot ce a fost în paralel, sau după, stă în umbra Supravieţuiri-lor, e un ecou, o prelungire sau un apendice al lor. Autorul consideră adevăratul său debut volumul Maimuţele personale din 1968 şi dă uitării restul bibliografiei. Dar îşi recuperează viaţa dinainte de 1968 în cele şase volume de Supravieţuiri, printr-o evocare autoironică, fără a-şi face un proces sever de conştiinţă. Despărţirea de o vârstă vinovată şi păţită rezultă din perspectiva altei vârste, una înţelepţită prin spirit critic şi umor.
Un comunist anticomunist?
Cum adică?
Povestea scriitorului poate fi rezumată ca eliberarea sau vindecarea de comunism a unui tânăr inocent, contaminat ideologic într-o perioadă când avea imunitatea scăzută şi inteligenţa cu garda lăsată. Mărturisirile arată cum a supravieţuit acestei boli contractate în adolescenţă cu bună ştiinţă, dintr-un spirit de frondă, cu un spirit critic paralizat de entuziasm şi devotament partinic. Autorul însuşi se defineşte, după 1989, într-un interviu, ca un om de stânga, dar fără partid, sau ca un „comunist anticomunist“ (v. Opere IV, 2011, p. 474). Asta e ceea ce a devenit la senectute, dar în tinereţe a fost un comunist pur sânge, iar la maturitate, în vremea în care scria Supravieţuiri-le, era un comunist dezamăgit, deghizat într-un socialist generos, păgubos şi idealist. L-am putea numi şi un troţkist latent, dar ne complicăm într-o definire ideologică discutabilă şi prea pretenţioasă pentru o proză ce încerca tocmai despărţirea de orice ideologie. Supravieţuiri-le arată cu mult farmec evoluţia acestei cure de dezideologizare prin autoironie, prin literatură, prin cronică de sport şi prin cronică de film. Un proces complicat, care înlocuieşte ideologizarea cu intelectualizarea, dogmatismul cu experienţa libertăţii din amor, din arte (literatură, muzică, film) şi din sport. Dragostea şi revoluţia se intersectează, una însemnând eufemizarea celeilalte.
Pentru ce a fost şi ce a crezut Radu Cosaşu cel mai bun ghid este suma de confesiuni directe din volumul Autodenunţuri şi precizări (2001). Desprind din prima pagină o precizare de reţinut: „larg politic, sunt un antifascist, blocat între anii 1946-1956 în bolşevism; în următorii 40 – fără să fac din această operaţie un spectacol informaţional, ci doar nuvelistic – m-am deblocat în caragialism, singura politică europeană pentru un european conştient că descinde din Momente“. Evident că tot procesul moral, psihologic şi ideologic este dezvăluit cu lux de amănunte în întreaga serie a Supravieţuiri-lor.
Tema esenţială a celor şase volume din seria de Supravieţuiri ale lui Radu Cosaşu ar putea  fi formulată de autor sau de cititor în mai multe variante apropiate în conţinutul lor: Cum am devenit comunist? Cum am supravieţuit în timpul comunismului? Ce am făcut şi câte am pătimit cu comunismul meu? Răspunsul e, desigur, o poveste lungă, întortocheată, arătând cum se intersectează politicul cu melodramaticul, revoluţia cu muzica clasică, filmul cu sportul, viaţa cu literatura, psihanaliza cu evenimentul social, intimitatea amoroasă cu publicistica. Biografia personală ia naştere la intersecţia buimăcitoare şi frenetică a tuturor drumurilor şi tentaţiilor. Destinul politic al lui Radu Cosaşu nu este o problemă de opţiune şi alegere raţională, ci de necesitate imperioasă (imperativul Revoluţiei!), care se lasă foarte greu înţeleasă şi asumată. Cel puţin aşa rezultă din mărturisirile lui Radu Cosaşu, pe care autorul le organizează epic altfel decât au apărut iniţial.
Supravieţuiri-le în trei ediţii
Seria cosaşiană de Supravieţuri se află la a treia ediţie. Primele două volume din Supravieţuiri au fost publicate chiar sub acest titlu, în 1973 şi în 1977. Următoarele patru au titluri proprii şi veleităţi de independenţă narativă: volumul III, din 1980, se intitulează Meseria de nuvelist; volumul IV apare în 1983, numindu-se Ficţionarii; Logica din 1985 e volumul V, iar Cap limpede din 1989 e volumul VI şi seria se încheie aici, odată cu sfârşitul istoric al comunismului. După 1989, Radu Cosaşu decide să-şi (re)organizeze cronologic materia autobiografic-narativă. A doua ediţie a Supravieţuiri-lor reia seria, începând cu 2002 la Editura Fundaţiei PRO, cu titluri noi de volume şi alte structuri pe capitole, însă fără a interveni în text; comprimă cele şase volume din prima ediţie în cinci volume; include în premieră ca volum al şaselea Un august pe un bloc de gheaţă (1971). A treia ediţie, una definitivă, apărută la Editura Polirom în seria de Opere Radu Cosaşu, volumele IV, 2011, V,  2013, VI, 2014, VII (urmează să apară), consfinţeşte modificările de structură din cea anterioară şi consacră următoarele titluri, ca părţi ale Supravieţuiri-lor: 1. Rămăşiţele mic-burgheze; 2. Armata mea de cavalerie; 3. Logica; 4. Pe vremea când nu mă gândeam la moarte; 5. Gărgăunii; 6. În jungla unui bloc de gheaţă. Rearanjările şi modificările de cuprins faţă de prima ediţie sunt atât de multe încât o contabilizare a lor ar deveni obositoare. Primul volum, în varianta din ultima ediţie (identică cu a doua), cuprinde evenimente din anii 1947, 1948 şi 1949, adică de la vârsta de 17, 18 şi 19 ani, din perspectiva detaşată, autoironică, de la 40 de ani. Avem aici adolescenţa naratorului în memoriile lui Relu. În volumele următoare, parcurgem tinereţea şi maturitatea, cam până în 1961, „într-o cronologie firească, a vieţii şi nu a dezordinii de inspiraţie“, cum ne promite autorul într-o scurtă „Notă asupra ediţiei“. Tot acolo ne linişteşte că nu a făcut modificări sau ajustări faţă de versiunea iniţială, nu a făcut episoadele „mai  juste din punct de vedere politic“. Supravieţuiri-le nu se vor nici frescă, nici bildungsroman, nici memorialistică riguroasă, nici documente obiective, ci „tind să stabilească o continuitate a unei respiraţii, a unei forme de viaţă în gând şi pe pământ“. Primul capitol de acum, Armonia cordului bătut de gânduri, fusese ultimul episod în Ficţionarii, instaurând nota autobiografică explicită. A doua secvenţă, Arie şi recitativ, deschisese  Logica, în prima variantă. Substanţialul capitol Debutul şi dispariţia lui Radu Costin, despre debutul conjunctural şi juvenil al scriitorului sub acest pseudonim, făcuse parte din prima variantă a Logicii (ediţia din 1985) şi trece acum în volumul 2, Armata mea de cavalerie. Meseria de nuvelist, care era piesa de bază în volumul cu acelaşi titlu din 1980, devine parte componentă în Supravieţuirile 4. Pe vremea când nu mă gândeam la moarte. Singurul volum păstrat în structura lui iniţială e Cap limpede (1989), fost Supravieţuiri VI, transferat sub titlul Gărgăunii, refuzat de cenzură la prima propunere; are fluenţa unui roman; modificările privesc anexele capitolelor, transcrieri ale unor scrieri mai vechi, şterse în ultima versiune şi preluate, unele dintre ele, în secvenţe independente, în alte părţi din Supravieţuiri. Dar această investigaţie sursologică şi compoziţională nu are rost (cum spuneam) să fie continuată; e interesantă numai pentru fanii scriitorului, nu puţini, printre care aş vrea să mă prenumăr.
Supravieţuiri, vechiul titlu, în forma nearticulată a substantivului, indică un proiect de asamblare nuvelistică în ordinea inspiraţiei, o compoziţie epică din episoade disparate, eşantioane de trecut, secvenţe aleatorii ale memoriei, legate însă între ele printr-un flux subteran. Supravieţuirile, în noua formă, articulată, din ediţiile a doua şi a treia, arată intenţia unei organizări cronologice, de explorare aproape sistematică a istoriei personale, de epuizare a subiectului într-o sinteză memorialistică.
Ficţiunea autobiografică
Din punctul meu de vedere (şi nu numai al meu), sintagma cea mai potrivită pentru a numi genul scrierilor lui Radu Cosaşu ar fi cea de ficţiune autobiografică, pentru că autorul practică o literaturizare ingenioasă a biografiei şi o proiecţie livrescă şi autoironică asupra propriului trecut. Eugen Simion preferă sintagma „memorialistică deghizată“, potrivită şi ea parţial, cel puţin pentru că multe dintre personalităţile reale ale anilor ’50 apar sub nume fictive. Miron Spirea, cel care îi patronează debutul în 1947 la Revista copiilor şi care e vizitat uneori la Văleni, trebuie să fie Miron Radu Paraschivescu. M. Caraivan, autor de poezii şi articole antifasciste, arestat de comunişti în 1948, nu poate fi decât Ion Caraion. Nenumitul profesor de literatură universală, care îl examinează pe tânărul revoluţionar despre Odiseea, student la fără frecvenţă, şi căruia acesta îi impută neadaptarea, este Tudor Vianu. Prozatorul cu statură impunătoare şi o ţinută seniorială, care îl felicită printr-un intermediar pentru discursul de la Congresul tinerilor scriitori, este Petru Dumitriu. Melo, „Preotul“, comunistul devotat şi neîncrezător în talentul lui Relu, este Mihail Petroveanu. Camil Petrescu, unul dintre modelele tânărului Radu Cosaşu, este pomenit de mai multe ori cu numele lui real; de asemenea, Marin Preda. Familia de sânge (mama, tatăl, mătuşile, unchiul Marcel fugit în străinătate şi nedeclarat ca atare) e prezentă cu numele şi situaţiile (credem) reale. Familia de spirite, tovarăşii de drum sunt, nu chiar toţi, deghizaţi sub nume fictive. E o plăcere specială şi dezlegarea unui roman cu cheie! Şi în asta – dar nu numai în asta – stă farmecul Supravieţuirilor cosaşiene!
Arta nuvelistului constituie excelenţa celor mai frumoase pagini. Pierduţi în consideraţii „formaliste“, cum s-ar fi spus altădată, am putea glosa despre harul povestirii, despre melanjul specific dintre autoironie şi melodramatism, despre virtuozitatea frazării proustiene a amintirii, alternate cu agilitatea şi subtilitatea unui limbaj publicistic. Am putea reflecta mult şi bine despre alunecarea în psihologic şi, mai departe, în psihanalitic (eliberarea de tată e o temă recurentă), pentru ca naratorul să se abandoneze cu bună ştiinţă, cu excepţională ştiinţă narativă, spre „căderea în epic“. Există capitole cu fraze arborescente, de esenţă indubitabil proustiană, nu puţine în desfăşurarea memoriei cosaşiene. Memoria lui e dirijată, regizată, dar există asociaţii impresioniste, involuntare, dintre senzitiv şi evocare, prinse într-un mecanism proustian. Când apelează la ideea unei „salivări a ideologicului“ (în capitolul Fine del primo tempo introdus în Rămăşiţele mic-burgheze), memorialistul pune în acţiune o asociere inextricabilă între senzaţii şi amintiri. Memoriile lui Relu, ca şi memoriile lui Marcel, recuperează timpul pierdut, datorită marii încrederi în artă şi în puterea ei salvatoare. E un proustianism de substanţă. Literatura îl salvează pe tânărul Radu Cosaşu de la dogmatism, de la ridicol şi, în cele din urmă, de la pieire. Soluţia se sprijină pe o idee filosofică prestigioasă: „Dacă existenţa nu are o raţiune estetică, atunci nu are nici o raţiune“ (spre finalul capitolului Meseria de nuvelist).
Procesul propriului comunism
La 17 ani, Relu săvârşeşte o revoluţie interioară. Devine utemist şi apoi, la 18 ani, i se solicită să devină activist şi revoluţionar de profesie. Gherist, ateu şi socialist, cum se recomandă el însuşi, se resimte „imatur ideologic şi foarte precoce sexual“. Aventurile amoroase îi bucură tinereţea  şi-l consolează de ostracizările politice nemeritate. Maturizarea va însemna lichidarea rămăşiţelor mic-burgheze: sustragerea de sub autoritatea paternă, schimbarea numelui, abandonarea pianului, înlăturarea tentaţiei unei diplome universitare şi asumarea gorkiană a sărăciei, a uzinei şi a muncii umile, lichidarea îndoielilor, a intelectualismelor şi, mai ales, ca un viciu persistent, a feminităţilor (a slăbiciunilor feminine, cum ar fi bunătatea, retractilitatea, sensibilitatea, gustul pentru şansonetă şi romanţă). Aceasta ar însemna a face o revoluţie interioară cu program şi cu metodă, echivalentă cu extirparea definitivă a rădăcinilor mic-burgheze. Comunismul lui Radu Cosaşu e, la început, o frondă juvenilă antiburgheză, adoptată într-un fel de joacă iresponsabilă, din simplu aventurism. Ea devine treptat o ideologie asumată şi, în cele din urmă, un mod de viaţă. Până la criza din 1956, de la Congresul tinerilor scriitori, când devine indezirabil ca urmare a unui discurs de protest faţă de cenzura care nu permite în reportaje adevărul integral despre realitatea prezentului. Nu mai poate publica decât texte pe linie, rămâne şomer, pedepsit ca să-i iasă „gărgăunii“ din cap. Se îndârjeşte să-şi demonstreze buna credinţă. Defecţiunea funcţionează ca un duş rece. Autopersiflarea naratorului (care introduce un punct de vedere ulterior, al maturităţii cuminţite) echivalează cu o autoflagelare. În Supravieţuirile sale, Radu Cosaşu întreprinde un sarcastic, înduioşător şi necruţător proces al propriului comunism, fără a se victimiza şi fără a schimba tabăra, adică fără a trece de partea cealaltă, a opozanţilor (ar fi însemnat să se exileze). Cuminţenia poate astăzi intriga, deşi ea este convertită în anii 1970-1980 într-o subversivitate de catifea.
Spovedania unui convins
Topind momente, schiţe, nuvele, amintiri într-o maree memorialistică, ritmată cosaşian de fluxul şi refluxul timpurilor narative, confesiunea epicizată din Supravieţuiri ajunge în al şaselea tom, devenit al cincilea după reorganizare, Cap limpede (titlu schimbat în Gărgăunii, cum intenţionase iniţial), aproape de independenţa unui roman. Evenimentele interioare şi exterioare ating anul 1961. O vinovăţie ambiguă, privitoare la falsificarea conjuncturală a conştiinţei, se deconspiră ezitant, în sinuozitatea ficţiunilor despre sine, sub formă autoironică faţă de fragila, amoroasa, intelectualista şi radicala tinereţe, recuperată jubilativ de memorie, în căutarea sensurilor morale şi sentimentale ale timpului pierdut. În opţiuni se petrece o translaţie, fină şi lină, de la Fadeev la Babel, de la oportunism la opoziţie. Autorul ştie să treacă de la valsul amintirilor la simfonia destinului. După ce şi-a făcut, deplin responsabil, „numărul“ prin anii 1950, intrând în literatură pe poarta ziaristicii, după ce a făcut şi corecturile de rigoare spre anii 1960, regăsindu-şi fidelitatea faţă de sine însuşi, personajul supravieţuitor revine asupra tinereţii în anii 1970-1980 cu o minte mai limpede, atentă la banii şi anii epocii pe care a traversat-o în goană după vânt şi după cuvânt, cu gustul libertăţii individuale şi cu sentimentul revoluţiei socialiste. Un om la vârsta maturităţii înţelepte stă la gura sobei epice şi, în timp ce afară-i frig şi e-nnorat, mai vâră pe focul romanului autobiografic, arzând încet, câte o nuvelă de sertar sau câte o schiţă nepublicabilă, câte un tablou dintr-o piesă satirică (o comedie împotriva pilelor, de pildă) sau câte o secvenţă de reportaj. Amorurile tânărului ziarist îi însoţesc şi-i tonifică vigilenţa ideologică, îi stimulează şi-i rafinează transformarea morală şi spirituală. Radu Cosaşu, mozartian prin vigoarea exuberanţei şi vivacitatea lirismului epic, e un virtuoz al memorialisticii şi al confesiunii. Esenţiale sunt efortul de autentificare a fiinţei umane şi legitimarea morală. Fiecare secvenţă a Supravieţuirilor este un fragment dintr-o ficţiune credibilă despre edificarea sinelui şi întemeierea morală a scriitorului, a conştiinţei lui artistice. Este, în fond, povestea unei inocenţe coruptibile. Este, în acelaşi timp, povestea celui „prins în propria ficţiune“ (cum constată în capitolul IV din Gărgăunii). Dar este, mai ales, povestea asumării unui destin. Un partener de discuţii îi defineşte foarte bine progresul în sensul dobândirii unei mature conştiinţe de sine: „Ce este progresul dacă nu participarea din ce în ce mai largă a individului la propriul destin?“ (în Tandreţea ca refuz al morţii din Rămăşiţele mic-burgheze). Supravieţuirile îndeplinesc tocmai acest deziderat de maturitate, intelectualitate, moralitate şi… literaturitate în examenul de conştiinţă.
Radu Cosaşu şi Panait Istrati
Panait Istrati nu este amintit niciodată în Supravieţuiri. O referinţă indirectă, există, totuşi. Sub titlul Spovedania unui convins am scris şi eu (în 1989), au scris şi alţii (Carmen Muşat în 2002, Daniel Cristea-Enache în 2006) despre proza lui Radu Cosaşu. Ideea vine de la scriitorul însuşi, care îşi defineşte în mai multe locuri, în treacăt, mărturisirile drept confesiunile unui convins, ca, de exemplu, în Logica (v. Opere V, 2013, p. 61): „Revoluţia îmi apărea verosimilă, credibilă, în măsura în care îngăduia confesiunea, fie şi a unui convins“. În volumul Autodenunţuri şi precizări (2001), Radu Cosaşu are un text cu titlul Spovedania unui convins (p. 201-229), esenţial pentru a-i înţelege viaţa, concepţia, ideologia, viziunea, proza. Sintagma rezonează cu titlul unei cărţi a lui Panait Istrati, Spovedania unui învins, rezultat însă dintr-o neînţelegere, dintr-o traducere greşită din franceză a unui titlu, care trebuia să fie, corect, Spovedanie pentru învinşi. După ce a făcut elogiul comunismului din URSS, alături de alţi păcăliţi de propaganda sovietică, Panait Istrati se revizuieşte şi denunţă erorile regimului sovietic, fără a deveni prin aceasta un anticomunist, ci, dimpotrivă, un troţkist. Vedea sovietismul ca pe o aplicare eronată a principiilor adevăratului comunism, căruia nu trebuia să-i lipsească spiritul critic venit din interior. Îndepărtarea lui Troţki de către Lenin şi Stalin favorizase această falsificare. Troţki dăduse dreptul oricărui comunist să critice din interior erorile şi să le corecteze din mers. Lenin şi Stalin nu agreau această atitudine de „liberalism“. Cu toate acestea, Panait Istrati nu se află niciodată (cum spuneam) printre referinţele lui Radu Cosaşu, cel care are de pătimit pentru că a cerut în 1956 ca reportajele să reflecte realităţile cu toate contradicţiile lor, cu lumini şi umbre, în spiritul adevărului integral. De altfel, înainte de 1989 nici nu se putea vorbi la noi despre acest Istrati, antisovieticul, cel care se revizuieşte şi devine critic în atitudinea sa faţă de Moscova şi faţă de un comunism închistat, intangibil, nereformabil. În mod curios, Constantin Stere, aflat „în preajma revoluţiei“ în romanul său confesiv, e invocat într-un interviu: „la Vania Răutu al său îi replicam printr-un alt Răutu, al meu, cel care a făcut din mine un comunist protestant“ (v. Opere IV, p. 474). Deşi Panait Istrati ar fi fost mai potrivit pentru starea de spirit a lui Radu Cosaşu după 1956 sau, şi mai mult, după 1989.
Radu Cosaşu nu are francheţea dezamăgitului Panait Istrati şi nici nu vrea să o aibă, pentru că el vrea să se explice şi să ne explice ce i s-a întâmplat, cum a trăit, cum a iubit, ce a scris, ce literatură a citit, ce muzică a ascultat, ce filme a văzut – când a crezut în comunism şi după ce nu a mai crezut cu aceeaşi naivitate şi cu acelaşi devotament. El nu vrea să facă ideologie, ci să întreprindă o autoanaliză morală, sentimentală, intelectuală, estetică, desfăşurată nuvelistic şi memorialistic. Deşi îi era foarte clar ce soluţii avea, după cum le evidenţiază şi Ion Vartic într-un articol: soluţia Fadeev şi Maiakovski (adică sinuciderea) sau soluţia Babel (opoziţia, refuzul de a se alinia la discursul oficial, riscând să fie închis şi împuşcat). Ca bucureştean, avea ieşirea paradoxală în soluţia Caragiale: să privească detaşat spectacolul politic şi să priceapă comedia. Deşi era o tragedie ceea ce se întâmpla în anii 1950. Soluţia Panait Istrati nu există pentru Radu Cosaşu, nici măcar teoretic, nici măcar după 1989.
Un asemenea rechizitoriu nu foloseşte, totuşi, la nimic. Pentru a înţelege şi pentru a gusta proza lui Radu Cosaşu, trebuie să accepţi că scriitorul nu avea decât o singură soluţie pentru a se salva: soluţia Radu Cosaşu, adică  Supravieţuirile. Restul e treaba unui tribunal politic (fără îndoială, cu îndreptăţirea şi competenţa lui), nu a criticii literare. Să nu confundăm domeniile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper