Protectoratul Datcu

 

Într-o vreme a marilor proiecte – naţionale, europene, transfrontaliere, multi-disciplinare etc., propuse şi duse la îndeplinire de echipe complexe, numeroase, Iordan Datcu îşi continuă cu abnegaţie propriul său proiect, concretizat în opera magna care este Dicţionarul etnologilor români, în mai multe ediţii, lucrare fundamentală a folcloristicii/ etnologiei româneşti, inegalabil compendiu al disciplinelor ştiinţifice consacrate studiului culturii populare, în variatele ei forme de manifestare, obiectuale (etnografice) şi non-obiectuale (folclorul literar, muzical, choreic), de la îndepărtatele începuturi ale măcar consemnării lor (Caioni, Cantemir, Sulzer) până la contribuţiile celor care au acum 30-40 de ani (în „Cronologia după anul naşterii“ ultimul înregistrat este George Paul Meiu, n. 4 febr. 1984. Lipsesc din această Cronologie, Rodica Zane, 1955, Ioana-Ruxandra Fruntelată, 1971, Camelia Burghele, 1968; Alexandru Ofrim este născut în 1964 (nu 1946), după cum Zina Şofranski apare, corect, în 1945, dar şi în 1954, evidentă greşeală de dactilografiere, inexactităţi de care autorul, cu nedezminţita sa vocaţie de editor, le va elimina din viitoarea, aşteptata ediţie nouă a Dicţionarului).

Între timp, chiar articolul despre Iordan Datcu, alcătuit de semnatarul acestor rânduri, trebuie adus la zi, în cei aproape zece ani scurşi de la apariţia „Ediţiei a III-a, revăzută şi mult adăugită“ (2006) „fenomenul Datcu“ punând sub ochii confraţilor noi şi noi opuri, restituiri critice extrem de valoroase, precum Ovidiu Bârlea, etnolog şi prozator (2013), Etnologi basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni, Adrian Fochi. Receptarea critică a operei şi bibliografie, Al. I. Amzulescu. Receptarea critică a operei, Ovidiu Bârlea. De la Ion Budai-Deleanu la Lucian Blaga (toate la RCR Editorial, 2014 (1)). Că ne aflăm în faţa unui program nu este nici o îndoială, prezentele volume marcând continuarea articolelor din Dicţionar, extinse acum în micromonografii, pregătitoare ale marilor sinteze viitoare.

Dintre cei vechi, Iordan Datcu i-a selectat pe D. Caracostea şi Petru Caraman, iar dintre ultimii „cei mai mari“ pe Al. I. Amzulescu, Ovidiu Bârlea şi Adrian Fochi, „coechipieri“ la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, „arhitecţi“, „constructori“ ai marilor edificii ale folcloristicii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea (bibliografia, tipologii, sinteze). Pe criterii să le zicem sentimentale a conturat monografiile şi ale altor contemporani – Gh. I. Neagu (2004), Ioan Şerb (2007), Ioana Andreescu (2009), Sabina C. Stroescu (2011).

Dar triumviratul Amzulescu (1921-2011), Bârlea (1917-1990), Fochi (1920-1985) deţine capul de afiş. Cei trei, apropiaţi ca vârstă (vezi mai sus), originari din trei mari provincii româneşti – Oltenia, Transilvania (Apuseni), Bucovina, a căror pecete nu s-a şters niciodată din ADN-ul spiritual al fiecăruia, cu studii universitare, în perioade apropiate, marcate de anii Celui de-al Doilea Război Mondial, la Filologia bucureşteană, unde toţi audiaseră cursurile magistrului D. Caracostea, ajunşi, în vremurile grele, de după Război, la Institutul de Folclor (devenit, ulterior, Institutul de Etnografie şi Folclor, apoi, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice şi, din nou, I. E. F. „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române, firmă sub care nici unul din cei trei nu a mai apucat să lucreze), colegi şi competitori întru glorie, nici unul recompensat cum s-ar fi cuvenit pentru marile, incontestabilele lor merite, orgolioşi, cum sunt toţi oamenii mari (îmi amintesc că, pe la începutul anilor ’80, la ceasul de la Universitate, un reper dispărut acum din peisajul nostru urban, Adrian Fochi îmi vorbeşte despre noua sa carte – Estetica oralităţii – în care valorifică teoria lui Albert B. Lord din cartea acestuia The Singer of Tales – „din care există un singur exemplar în România şi pe acesta îl am eu“, zice folcloristul. Nu mă pot abţine şi îi spun că am şi eu unul, şi o cruntă dezamăgire se aşterne pe faţa blândului domn Fochi), având faţă de şeful lor administrativ, Mihai Pop, director adjunct, apoi director plin al Institutului, atitudini contrastante, cei trei au marcat decisiv cursul folcloristicii româneşti din a doua jumătate secolului al XX-lea .

Iordan Datcu face, fiecăruia dintre ei, un serviciu extraordinar, pregătind terenul pentru viitoarele monografii, care ar trebui scrise de oamenii vremurilor noi, care ar trebui să ţintească a identifica capacitatea de rezistenţă a studiilor acestora, odată cu scurgerea timpului.

Agenda receptării critice a operei lui Al. I. Amzulescu cuprinde aproape tot ce s-a scris despre contribuţiile ştiinţifice ale folcloristului, cronici, recenzii, note, elogioase cele mai multe (cu mici excepţii! – a se vedea, în acest sens, pagina, aproape denigratoare, din Istoria folcloristicii româneşti (1974) de Ovidiu Bârlea, p. 52-53 în volumul de faţă, care, sigur, i-a amărât zilele jovialului oltean). Erau cronici de prezentare, de întâmpinare, cum se zice, de aducere la cunoştinţa publicului, mai larg decât acela format din specialişti, apariţia unor lucrări de mare noutate şi interes. Au scris despre cărţile şi studiile lui Al. I. Amzulescu folclorişti seniori (V. Adăscăliţei, Ovidiu Bârlea, Sabina C. Stroescu, Iordan Datcu, Adrian Fochi, Ioan Şerb, Ion Taloş) şi cei din generaţia imediat următoare (I. Oprişan, Constantin Eretescu, Al. Dobre, Ion Şeuleanu, Nicolae Constantinescu, Lucia Berdan, Helga Stein, A. Gh. Olteanu, Sabina Ispas), critici literari (Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ovidiu Ghidirmic), tineri etnologi (Mihai Coman), etnomuzicologi (Emilia Comişel, Harry Brauner, Florin Georgescu, Gottfried Habenicht).

Rezultă o imagine caleidoscopică a operei, altminteri unitară şi solidă, a lui Al. I. Amzulescu, unul dintre stâlpii de rezistenţă ai folcloristicii româneşti din a doua jumătate a sec. al XX-lea.

Volumul Ovidiu Bârlea, De la Ion Budai-Deleanu la Lucian Blaga adună contribuţiile folcloristului la o temă care l-a preocupat un timp, aceea a relaţiilor dintre creaţia literară de autor şi folclorul românesc şi cel universal, împlinită magistral în studiul Poveştile lui Creangă (1967) (Un rezumat al acestuia, în vol. de faţă, Creangă şi folclorul, „Steaua“, 1965, ceea ce indică lunga perioadă de gestaţie a studiului, dacă nu cumva e vorba de şicanele cenzurii acelei vremi). Cele mai multe publicate în periodice de cultură din ţară („Ateneu“, Bacău, „Orizont“, Timişoara, „Steaua“, Cluj“ şi din Bucureşti, „România literară“) sau în volume colective, aceste studii riscau să rămână necunoscute exegeţilor operei lui Ovidiu Bârlea, măcar că ele poartă calităţile de bază ale cercetătorului: seriozitate, informaţie exhaustivă, rigoare exegetică, supleţe interpretativă. A se vedea, în acest sens, studiul semicentenar Rădăcinile folclorice ale dramei „Hamlet“ („Steaua“, 1964), dar şi celelalte.

Să intri sub protectoratul lui Iordan Datcu este un privilegiu. Dacă s-ar institui un „serviciu de pază împotriva uitării şi pentru dreapta cinstire a înaintaşilor“, la departamentul etnologie şeful incontestabil ar trebui să fie – şi este – Iordan Datcu!

***

Cu actualele tiraje, nemenţionate undeva, cândva, cărţile lui Datcu şi ale altora riscă să rămână în veci necunoscute nu numai celor care (mai) cumpără cărţi din librării, de la târguri sau de la anticariate (mi s-a întâmplat să găsesc, după ani şi ani, în anticariate, cărţi de a căror apariţie nu am avut habar). Cu atât mai mult se află în acest pericol lucrări „cu circuit închis“, publicate de anumite instituţii şi destinate nu atât publicului larg, cât unui segment de specialişti dintr-un domeniu sau altul. Mă gândesc, concret, la elaboratele Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, comisie organizată în baza Legii nr. 26/2008 şi care funcţionează, conform atribuţiilor stipulate în respectiva Lege şi în Regulamentele aferente de, iată, peste 7 ani. Timp în care – realizarea cea mai importantă este includerea pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii a câtorva mostre pe drept cuvânt reprezentative pentru folclorul românesc – „Ritualul Căluşului“, „Doina“, „Ceramica de Horezu“, „Colindatul de ceată bărbătească din România şi Republica Moldova“.

Paralel, în atribuţiile Comisiei intră şi selectarea candidaţilor pentru obţinerea distincţiei „Tezaure umane vii“, atribuită de câţiva ani purtătorilor şi transmiţătorilor de valori culturale tradiţionale recunoscuţi ca atare de comunităţile cărora le aparţin. La fel, elaborarea unei sinteze, Patrimoniul cultural imaterial din România. Repertoriu. I / Patrimoine culturel immatériel de Roumanie. Répertoire. I Coordonatorul volumului acad. Sabina Ispas. (CIMEC- Institutul de Memorie Culturală, 2009, 300 p.) şi Idem IIA. Îngrijirea ediţiei, Nicolae Constantinescu (Editura Etnologică, 2014, 119 p.)

Au colaborat, la primul volum, Nicolae Constantinescu şi Ioana Ruxandra Fruntelată („Forme de artă a cuvântului şi expresii verbale tradiţionale“), Marian Lupaşcu („Folclor muzical“), Zamfir Dejeu („Folclor coregrafic“), Sabina Ispas şi Nicolae Constantinescu („Jocuri de copii şi tineret“), Otilia Hedeşan şi Doina Işfănoni („Sărbători, obiceiuri şi ritualuri“), Ilie Moise („Practici tradiţionale de prevenire, combatere şi vindecare a bolilor“), Corina Mihăescu şi Steluţa Pârâu („Meşteşuguri artistice“), Narcisa Alexandra Ştiucă („Alimentaţia tradiţională“), Nicolae Saramandu („Limba română“). Textul fiecărui capitol, în română şi în franceză (Traducerea Cristiana Papahagi), este însoţit de un glosar dialectal (aromân) realizat de Iulia Wisoşenski.

Cel de-al doilea volum, de dimensiuni mai reduse, cuprinde doar patru capitole: „Cunoştinţe despre om şi univers“ (Nicolae Constantinescu), „Ştiinţele Pământului“ (Narcisa Ştiucă), „Etnobotanica“ (Ioana Ruxandra Fruntelată), „Lumea animală“ (Ioana Popescu). Şi acesta este bilingv, versiunea în limba franceză aparţinând aceleiaşi traducătoare. Nu mai apare glosarul în aromână.

Ambele volume cuprind ilustraţii din arhive sau de pe teren, bibliografia specifică fiecărui capitol şi o amplă bibliografie generală.

Cu toate imperfecţiunile lui, inerente unei lucrări colective, Repertoriu I şi IIA propune o modalitate de sistematizare a culturii populare imateriale româneşti, posibilă schiţă pentru marele tratat care lipseşte momentan de pe masa cercetătorilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper