Postcomunism pentru eternitate?

Un articol de OVIDIU GHERASIM-PROCA

 

Claude Karnoouh, Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic, traducere de Teodora Dumitru, Alexandria Publishing House, Suceava, 2014

 

Puşi în faţa victoriei electorale fără egal pe care a obţinut-o mişcarea Syriza la începutul anului de graţie 2015, unii dintre comentatorii din România au fost surprinşi să constate cât de puternică a fost rezistenţa faţă de politicile de austeritate în Grecia, cât de nesigure pot fi reţetele de succes stabilite în cercurile decizionale inaccesibile ale Uniunii Europene, cât de puţin capabilă este elita politică tradiţională să gestioneze crizele economice ale modernităţii târzii. Nu ar fi fost luaţi pe nepregătite dacă ar fi citit măcar câteva dintre eseurile politice ale lui Claude Karnoouh. Dincolo de faptul că tratează, între multe alte subiecte, problema naufragiului financiar elen, ele sunt un excelent remediu împotriva naivităţii, alungă iluziile şi combat idealismul sentimental. Cu atât mai mult cu cât consemnează observaţiile şi reflecţiile unui autor care a fost martorul celor mai importante frământări politice postbelice, care au la dispoziţie instrumentarul analitic al antropologiei culturale şi nu ezită să pună evenimentele curente în contextul greu de cuprins al istoriei universale.

Din acest punct de vedere nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru publicarea volumului Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic. Apărută la Editura Alexandria Publishing House la sfârşitul anului trecut şi beneficiind de traducerea Teodorei Dumitru, lucrarea reuneşte texte scrise între 2008 şi 2013, aşadar în perioada scursă de la momentul primului şoc al crizei până la stingerea protestelor de stradă masive ce i-au succedat, într-o reacţie spontană faţă de politicile de austeritate din ce în ce mai agresive. De aceea cartea este simultan o cronică a crizei – cu toate dimensiunile ei, latura economică fiind probabil numai cea mai vizibilă, nu cea mai profundă – şi un „raport final“ asupra postcomunismului. Însăşi succesiunea primelor două secţiuni, „Capitalism şi modernitate tardivă“ şi „Postcomunismul românesc“, face să transpară în mod natural acest continuum, care uneşte interpretarea transformării României postcomuniste cu examinarea atentă a strategiilor de consolidare ale globalismului capitalist. În cursul lecturii, eseul de la sfârşitul celei de-a doua secţiuni, examinând natura şi posibilele efecte ale protestelor împotriva proiectului Roşia Montană din septembrie 2013, nu mi-a părut a fi nimic altceva decât o justă încheiere pentru cel cu care începusem, despre „candidatul providenţial“ Barack Obama – omul politic nou, admirat de tinerimea cu speranţe liberale, simbolul schimbării, vedeta mediatică. Nimic mai firesc. Este imposibil să nu remarci cât de bine stau alături marile câştiguri speculative de pe Wall Street şi eşecul bugetar al „Statului Român“, politica autoritară a administraţiei Sarkozy faţă de ţigani şi fluxurile migratorii dinspre Estul dezindustrializat, marşandizarea privativă a culturii universitare europene (a se vedea capitolul „Criza universităţii – criza societăţii“) şi autodeprecierea universităţilor publice din România.

Opţiunile ideologice ale lui Claude Karnoouh sunt cunoscute. A avut parte de prea mulţi detractori printre intelectualii la modă din România ca să nu se ştie pretutindeni că împărtăşeşte convingeri de stânga, că foloseşte în mod consecvent conceptele sociologice şi politico-economice marxiste şi că nu este încântat de condamnarea ritualică, tardivă, a comunismului. Temele majore ale criticii anticapitaliste sunt uşor de recunoscut în textele lui. Totuşi, lucru destul de rar întâlnit la autori cu opinii ferme din spaţiul cultural românesc, ideile nu cer adeziune. Nu trebuie să-i dai dreptate autorului, nu trebuie să te afli pe aceeaşi lungime de undă cu el ca să le accepţi evidenţa. Sunt, de fapt, prezentate în aşa fel încât cititorul este obligat să-şi asume o poziţie, să se situeze critic. Fie faţă de realitatea politică, fie faţă de text.

Pentru cititorii obişnuiţi cu tuşele groase, simpliste până la caricatural, în care este schiţată frecvent gândirea socială de stânga la noi, lectura postmodernităţii politice pe care o propune autorul nu va fi uşor de digerat. Pune multe nuanţe în imaginea capitalismului de azi şi adaugă nenumărate elemente de context. Ele prezintă o stare de lucruri prea complicată pentru a încăpea în naraţiunea maniheistă a luptei dintre bine şi rău. Cu atât mai puţin în cea a optimismului revoluţionar. Aşa se explică, probabil, nota de realism pesimist a reflecţiilor despre posibilitatea emancipării. Chiar şi cititorii avizaţi, cei care nu s-au rezumat la o lectură superficială a textelor radicale, cei care cunosc cuvintele profetice ale lui Guy Debord, vor fi pe alocuri puşi în dificultate sau cel puţin vor fi nevoiţi să iasă din propria zonă de confort. Vor descoperi sentinţe aspre, fără ocolişuri, ce se îndreaptă spre diversele mode intelectuale stângiste, spre grupurile cu vederi de extremă stângă care repetă în gol sloganurile trecutului, spre pasiunile ecologiste lipsite de busolă politică ori către pseudo-radicalismul unora dintre cercurile artistice avangardiste. Nu sunt menajate nici numele răsunătoare ale intelectualităţii radicale, precum Antonio Negri, Michael Hardt, Alain Badiou, Slavoj Zizek, Giorgio Agamben (pp. 60-66).

Însă ţinta efortului critic ce defineşte această lucrare este, fără îndoială, ansamblul structurilor de putere ce determină societăţi întregi să plătească fără întârziere, până la ultimul cent, costurile din ce în ce mai ridicate ale corupţiei politice transnaţionale şi ale eşecurilor pieţei dereglementate. Diferitele înfăţişări obscene pe care le ia imoralismul mercantil – de la câştigurile financiare exorbitante obţinute de marii speculatori bursieri după subvenţionarea băncilor „prea mari ca să fie lăsate să cadă“ până la degradarea inexorabilă a mediului („Copenhaga sau congresul păcălelilor“) şi geopolitica cinică a statelor militarizate – compun înfăţişarea sumbră a vremurilor în care trăim. Iar postcomunismul, cu experimentele lui sociale la scară continentală, cu incertitudinile şi aşteptările lui irealizabile, apare, în orizontul unei filosofii a istoriei de inspiraţie heideggeriană, ca „element cheie al desăvârşirii capitalismului de tipul al treilea – stadiu ultim al mondializării tehno-financiare“ (p. 259). Ideile eseului ce dă titlul acestui volum gravitează în jurul aserţiunii redate mai sus. Postcomunismul este mai mult decât ansamblul tranziţiilor petrecute în Europa de Est. Ar putea fi considerat, mai curând, unul dintre acele laboratoare ale istoriei ale căror produse de sinteză prelungesc, prin miracolul Tehnicii, viaţa sistemului economic global: „Aşadar, timpul, logica în care se dezvoltă esenţa formei-substanţă Capital (…), înscrisă în Tehnică, în calitatea ei de ultimă metafizică a modernităţii (…), comandă discursul Dasein-ului în era post –, şi nu invers. Ceea ce ne conduce firesc la interpretarea imploziei comunismului şi a mutaţiei chineze drept o reactualizare-radicalizare a unicului subiect real al istoriei modernităţii târzii: nu proletarul, ci Capitalul şi capitaliştii“ (p. 258).

Mai ales atunci când părăsesc registrul discursiv al filosofiei politice diagnosticele au o luciditate tăioasă. Ele chestionează insistent prejudecăţile intelectuale şi locurile comune cele mai populare, vicleniile raţiunii şi ale istoriei deopotrivă. Cuvintele sunt adesea necruţătoare, pentru că autorul e un polemist înflăcărat, întotdeauna pregătit să pună degetul pe rană sau să pedepsească patimile meschine ale adversarilor. Dar oricât de ascuţit ar fi verbul, dincolo de numeroasele referinţe la cultura pop şi ironiile savuroase, stilul exemplifică, inconfundabil, calmul erudit al gândirii savante de cultură franceză. Iar alături de erudiţie stă receptivitatea culturală subtilă, evidentă în seria de scrieri despre artă şi societate care precedă ultima parte a cărţii.

Claude Karnoouh este un „călător străin“ care ne observă de mult timp. Lucrul acesta se vede în felul în care explică ceea ce el numeşte „eşecul românesc în postcomunism“, adaptarea eşuată, tragedia tranziţiei, trecerea de la developmentalismul dictatorial, hotărât să „sistematizeze satele“, la capitalismul monopolist fără oprelişti, apt să aneantizeze resursa umană şi materială a ţării în cel mai scurt timp. Observaţiile despre felul în care noua elită românească şi-a refuzat originile rurale şi responsabilitatea socială (pp. 289-292) pot fi alăturate, pentru contrast, caracterizării pe care ne-a furnizat-o una dintre telegramele diplomatice americane dezvăluite de Wikileaks, în care România postcomunistă era descrisă ca o „naţiune sălbăticită“ (expresia îi aparţine comisarului european Chris Patten). Cum altfel poate fi o naţiune ai cărei învăţaţi elogiază capitalismul sălbatic?

Nu aş putea să închei fără să menţionez schiţele memorialistice de la finalul cărţii. În primul rând pentru că ele includ un portret intelectual inedit al lui Claude Lévi-Strauss, figură magistrală căreia antropologia europeană îi datorează mult, autor prin intermediul scrierilor căruia am descoperit teoria socială structuralistă. În al doilea rând pentru fragmentul care descrie confruntarea cu propriul dosar de Securitate, în care profesorul francez se vede caracterizat fie ca spion în solda ungurilor, fie ca „om dificil“, cu „concepţii semite puternice“, chiar „adept al extremismului semit“ („Străin pentru mine însumi“). Nu se poate scrie nimic mai grăitor despre febra paranoidă care îi cuprinsese pe lucrătorii Securităţii la începutul anilor ’80, când ceauşismul devenise ideologie de partid şi de stat. Nicăieri nu se poate vedea mai clar decât în această istorisire genealogia delaţiunii şi a parvenitismului, pilonii pe care s-a ridicat edificiul opulent al oligarhiei de tip postcomunist.

Aici, în Est, ne-am obişnuit să gândim existenţa politică în termenii unei tranziţii fără sfârşit. În felul acesta, fără să ne dăm seama, contribuim perseverent la construcţia mentală a propriei marginalităţi europene, postcomunismul continuu. Sfârşitul istoriei, în sensul hegelian al expresiei, este departe. În sens apocaliptic, ca distrugere cataclismică, s-ar putea să fie la doi paşi. Dar oare când se va sfârşi postcomunismul? Când se va sfârşi postcomunismul pentru noi?

Un comentariu pentru “Postcomunism pentru eternitate?”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper