Portretul „aristocratului îndoielii“ de la tinereţe până la senectute

Un articol de Constantin Coroiu

Pe cât de greu e să scrii o carte despre Cioran, pe atât de greu este şi să comentezi o carte despre Cioran. Constat asta, o dată în plus, după lectura eseului Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor, de Eugen Simion, apărut la Editura Tracus Arte. O carte grea la propriu (peste 500 de pagini) şi la figurat pe care însă o citeşti, aşa cum ne-a obişnuit Eugen Simion, ca pe o captivantă poveste ce are în centrul ei un personaj fascinant; o naraţiune critică în care faptele şi ideile se împletesc şi fac posibilă conturarea unui portret poliedric. Asta cu toate că – avertizează eseistul – „este greu de făcut portretul lui Cioran pentru că temele, obsesiile, complexele se repetă, adevărat, dar mobilitatea spiritului este aşa de mare şi de imprevizibilă, încât ea trece fermecător dintr-o contradicţie în alta şi de la un paradox strălucitor la altul care întoarce pe cel dinainte. Cum să prinzi într-un desen reprezentativ, verosimil, valurile acestei mări agitate mereu de furtuni văzute şi, mai ales, de furtuni nevăzute, pentru că se produc în adâncuri. Criticului literar nu-i rămâne decât să cerceteze însemnările moralistului şi, ghicind ceea ce este esenţial în ele, să sporească numărul schiţelor de portret… Adică să dea nedesăvârşirilor lui Cioran o ordine şi o verosimilitate. Cât de cât…“. Metafora lui Eugen Simion este cât se poate de sugestivă. Ca şi lectura cărţilor lui Cioran, cea a eseului său te trece prin multe ape, prin multe stări şi te face să trăieşti sentimente dintre cele mai diverse şi mai contradictorii. Mă grăbesc să spun că oricât de mult ne-ar surprinde şi ne-ar violenta negativismul autorului Schimbării la faţă pe noi românii, nu ar trebui să ne fie ruşine să-l confirmăm într-o bună parte din negările şi învinuirile sale. Oare nu suntem obligaţi moralmente să fim oneşti şi să ne întrebăm dacă nu cumva merităm criticile acestui „aristocrat al îndoielii“ şi „expert al decăderii“?
Eugen Simion documentează şi nuanţează cu fineţe la fiecare pas, abordând nu o dată un stil interogativ şi, contaminat parcă de spiritul cioranian, un stil al îndoielii care revelă şi invită la reflecţie. Căci criticul îşi propune şi reuşeşte să demonstreze că Emil Cioran e mai mult decât „paradoxalul, atipicul, surprinzătorul, contradictoriul care nu-şi recunoaşte alt merit decât acela de a fi profesor de îndoială, un erudit al suspiciunii, în fine, un specialist în apocalipsuri, cum ne spune de multe ori!“. Eugen Simion contextualizează şi analizează sine ira et studio scrierile tânărului Cioran, cele româneşti, însumând 3000 de pagini în ediţia Opere, publicate de Marin Diaconu la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în 2012. Criticul întreprinde o lectură în paralel a paginilor rămase în manuscris şi a articolelor de până în 1934, anul când apare Pe culmile disperării, carte „ce a scandalizat lumea intelectuală românească“. Consideră că e fundamental a-l citi pe tânărul Cioran, cu atât mai mult cu cât acesta a mărturisit că „tot ce ştie la 60 de ani, ştia deja la 20 de ani“, ce a urmat de-a lungul a patru decenii neînsemnând „decât un lung exerciţiu de verificare“.
Negativismul tânărului Cioran e de natură să şocheze şi să scandalizeze, fiindcă nici un alt român nu i-a contestat pe români aşa cum a făcut-o el. Impresia e că nimic nu-l satisface, ba chiar îl revoltă şi îl aruncă într-o profundă criză morală. E extrem de critic inclusiv cu Ardealul său, care „n-a produs după război aproape nimic în cultură“. Ce să mai vorbim de realitatea de dincoace de munţi! Ajuns la Bucureşti ca student, este, observă Eugen Simion, dezamăgit de lumea lui Mitică, plină de proşti şi de escroci. Suntem, crede el cu mâhnire, „un popor resemnat şi inert în istorie“, nu există un mesianism românesc, cultura română este o cultură minoră, „de cârpeală“, adamică, iar România este o ţară fără noroc şi fără istorie, destinul ei fiind unul al eşecului. Detestă „fatalismul balcanic“ şi deplânge „blestemul balcanic“. Ca toţi din generaţia sa, „generaţia tragică“, generaţia existenţialismului românesc, cum o defineşte Eugen Simion, detestă ironia caragialescă. Denunţă, în fine, mioritismul: „Învinuiesc această ţară de a nu fi putut să depăşească un scepticism vulgar şi de a fi receptat totul cu o resemnare imbecilă, cu o pasivitate inconştientă, de a nu fi avut curajul absurd al unei eroice afirmări…“. Dincolo de duritatea tuşelor întunecate, nu putem să nu fim tulburaţi mai ales astăzi de propoziţiile „uluitoare“ ale acestui gânditor care are „geniul conciziei“. Sigur, este aici şi un subtil mecanism psihologic: ele poartă amprenta unei mari autorităţi intelectuale şi scriitoriceşti. Spuse sau scrise de vreun demitizator de azi, cel puţin unele dintre ele ar provoca un zâmbet condescendent: vorbeşte şi el acolo că aşa-i la modă, o modă nefericită! Formulată memorabil, aforistic, de Cioran, orice idee, oricât de extravagantă, cade cu totul altfel în mintea şi în sufletul cititorului, adică puternic convocant, chiar dacă scandalos. Exerciţiile de negaţie din scrierile de la tinereţe, atrage luarea aminte autorul eseului care îmi prilejuieşte aceste însemnări, vor continua în cărţile filosofului la maturitate şi la senectute. Referitor la Schimbarea la faţă, Eugen Simion constată că „lasă o impresie stranie. Niciodată în cultura română nu s-a spus ceva mai rău despre răul românesc“. Şi aceasta după ce în Pe culmile disperării, publicată când autorul avea doar 23 de ani, în 41 de fragmente sunt întoarse pe dos toate „ideile primite, toate adevărurile acceptate ca adevăruri“, carte pe care Eugen Simion o consideră ca fiind „jurnalul unei crize morale“. Dar s-ar putea spune, cred, că toate cele 15 cărţi ale lui Cioran „scrise în chip strălucit în două limbi“ compun un insolit jurnal al unei crize morale. Mai rămâne ceva de admirat sau măcar de luat în seamă privind cultura „de cârpeală“ a unui popor fără istorie, cum zice cel ce se compară cu un Iov valah?! Da, şi încă ceva foarte important. De pildă, chiar limba pe care a părăsit-o şi pe care o consideră a fi cea mai mare creaţie a poporului român, o limbă a cărei poeticitate este superioară celei a limbii franceze. Apoi, Eminescu, singurul român pe care Cioran nu-l neagă, fiindcă el „depăşeşte prin talentul şi filosofia sa lipsa de profunzime şi grandoare, în fine, orizontalitatea românească…“. Reciteşte Rugăciunea unui dac – „un imn al neantizării… unul dintre cele mai disperate poeme din toate literaturile“, în care se regăseşte. Reciteşte Luceafărul care „nu are pereche în toată literatura franceză (destul de săracă, de altminteri…). Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică. Din păcate e intraductbilă“ – scria Cioran într-o epistolă din 1974. Dar „îţi vine câteodată să spui că ai noştri compatrioţi nu sunt demni de limba ce o vorbesc“. Ceea ce îmi aminteşte de o replică a lui Nichita Stănescu. Întrebat odată la Iaşi, la Casa Pogor, ce crede că ar spune Eminescu, dacă ar veni acum printre noi, poetul Necuvintelor a răspuns ghilotinant: „Ar spune: daţi-mi limba înapoi!“.
Eugen Simion defineşte admirabil sentimentul de ură iubitoare pe care îl trăieşte şi îl exprimă în atâtea moduri Cioran faţă de România şi de români. Şi chiar faţă de ţăranul român, pe care îl neagă în scrierile de tinereţe şi nu numai, dar căruia, remarcă Eugen Simion, în cele din urmă, îi dă dreptate „în  fatalismul şi scepticismul lui fundamental“. Uneori, observă criticul, Cioran devine de-a dreptul liric: când, de pildă, evocă anii de copilărie şi paradisul pierdut din zona Răşinarilor vorbeşte precum Creangă.
Eseul lui Eugen Simion confirmă încă o dată postulatul călinescian (citez din memorie): critica este arta citatului. În cazul lui Cioran, cu atât mai mult. Avea dreptate Michel Tournier când spunea, nu fără o fină ironie invidioasă, că Emil Cioran „oferă citate pentru orice situaţie“, adăugând că „nu mai poţi deschide o carte recentă, fie că e vreun roman, o culegere de versuri sau un eseu, fără să dai peste o frază de-a lui Cioran“. Ceea ce, în treacăt fie zis, spune mult despre posteritatea moralistului, „artist al oximoronului şi paradoxului“, a ultimului European, cu majusculă, cum a mai fost caracterizat, „adorat şi contestat cu aceeaşi fervoare“ îndeosebi în Franţa. O posteritate care, atât cât se poate aprecia, pare să le depăşească net pe cele ale comilitonilor săi Eliade şi Eugen Ionescu, pentru a ne referi la strălucita triadă des invocată. Eugen Simion argumentează citând copios, dar niciodată mai mult sau mai puţin decât trebuie şi întotdeauna când trebuie pentru a trage încă o linie la portretul eroului său. Iată doar câteva dintr-o multitudine de exemple: Cioran este „un sceptic corupt de limbajul său nemaipomenit… El poate spune orice: nu-l crezi, dar îţi place. Scrie, uneori, enormităţi în ordine morală, dar propoziţiile lui sunt memorabile“. Admirator al lui Nietzsche, filosoful care a fundamentat postmodenitatea, Cioran este „un modern antimodern care anunţă, încă din anii ’30, fără să-şi dea seama, spiritul postmodernităţii“. Dar şi un Cioran cunoscut direct de critic: „în filosoful cel mai nihilist din secolul al XX-lea trăieşte un om delicat şi nostalgic, un suflet, pot spune, chiar liric“.
Cât de paradoxal este însuşi destinul acestui artist al paradoxului! Ca şi congenerul său, Constantin Noica, consideră critica literară o profesiune fără substanţă pentru că nu are concepte. Dar, notează Eugen Simion, în Franţa este revendicat nu de filosofi, ci de criticii literari, ca un mare scriitor şi stilist al limbii franceze, comparat în ţara şi în limba lui Voltaire cu însuşi Voltaire, şi nu de oricine, ci de Jean d’Ormesson („aux antipodes d’un Voltaire, Cioran écrit aussi bien que lui…“), iar în opinia temutului critic Angello Rinaldi (L’ Express): „Cel mai mare scriitor al Franţei de azi este românul Emil Cioran“.  Evident, nu numai în Franţa, ci şi în România a fost şi este revendicat de critica literară. Cartea lui Eugen Simion e o strălucită dovadă. Critica s-a răzbunat pe contestatarul ei! (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper