Pledoarie pentru Europa: scrisori imaginare către Robert Schuman

Un articol de DAN BURCEA

 

Sébastien Maillard, Qu’avons-nous fait de l’Europe? Lettres à Robert Schuman, Éditions Salvator, Paris, 2013

 Calităţile şi recompensele primite de această carte sunt la înălţimea carierei universitare şi jurnalistice ale autorului ei. Corespondent de presă la Bruxelles şi, ulterior, la Roma pentru cotidianul La Croix, Sébastien Maillard a fost lecturer la University of the Western Cape, în Africa de Sud, maître de conférences la Faculté Sciences Po de la Paris şi guest lecturer la Boston College. Lucrarea sa a primit Premiul special al juriului Europe-Promotion, Premiul Europe-Populaire şi a fost finalistă la selecţia pentru Premiul cărţii europene 2014.

Prefaţată de Jacques Delors, ea este concepută sub forma unei suite de scrisori imaginare adresate lui Robert Schuman, a unui schimb de idei legate de „sensul profund“ al Declaraţiei sale din 9 mai 1950, document în care „el a dat dovadă de creativitate şi de o mare libertate politică“ şi care a rămas în istorie ca actul fondator al Comunităţii europene. Autorul doreşte, de asemenea, să împărtăşească cu destinatarul său „îngrijorarea în faţa deturnării, inclusiv semantice“ a proiectului european, pentru a încerca să regăsească ceea ce am putea numi în zilele noastre sentimentul unei „dorinţe de uniune“. El recunoaşte a fi împins de dorinţa de „a-şi interpela în mod direct“ interlocutorul, adresându-i în mod nemijlocit – „de acolo de unde sunteţi“ – mai multe întrebări legate de analiza pe care o face asupra imaginii actuale ale Europei.

Robert Schuman este, prin urmare, investit cu calităţile unei autorităţi incontestabile, a unui ghid autorizat, a unui „fir cu plumb“ capabil să ne ajute astăzi „să găsim soluţia nobilă de a ieşi din criză“, cum scrie Jacques Delors în prefaţa sa.

Forma literară a genului epistolar aleasă de Sébastien Maillard dovedeşte că autorul îi stăpâneşte secretele, profitând de libertăţile acestui tip de discurs şi transformându-i, în acelaşi timp, limitele pentru a reuşi să-i evite capcanele unei rebarbative analize de expert, creând un schimb de idei în care firul reflecţiei conduce spre o căutare de sens proprie filosofiei istoriei. Cele cinci scrisori şi răspunsul care urmează construiesc astfel o succesiune argumentativă ale cărei subtitluri le rezumă conţinutul şi le scoate la lumină intenţiile.

Astfel, cea dintâi scrisoare, al cărei subtitlu vorbeşte despre „misterul unui gest“, propune o suită de motivaţii, evocând, în acelaşi timp, scepticismul provocat în zilele noastre de problemele europene, în aceste vremuri de criză, ca un „uragan vertiginos“, cum îl numeşte Sébastien Maillard. Invitându-ne, aşadar, la o „întoarcere la izvoare“ necesară şi benefică, autorul refuză să se lase antrenat de agitaţia contemporană, preferând să evoce mai degrabă împrejurările în care Robert Schuman, „cel mai adesea singur, în linişte“, a pregătit în casa lui de la Scy-Chaselle, nu departe de Metz, Declaraţia de la 9 mai 1950, moment precedat de studierea dosarului confidenţial încredinţat de Jean Monet, comisarul responsabil cu Planul în guvernul francez de atunci. Folosind procedeele stilistice ale repetiţiei şi ale acumulării („Aşadar?…“; „aţi acţionat din?…“), autorul întocmeşte o adevărată suită de întrebări retorice care conţin, după el, motivaţiile intime care l-au împins la acest gest pe Robert Schuman: „fler politic“, „interesul ţării“, „sensul Istoriei“, „calcul geostrategic“, „ideologie“, „ambiţie“, „generozitate“, „raţiune imperioasă“.

Problematica confruntării ideilor în lumina diferitelor mentalităţi şi ale diverselor aspecte ale epocilor este dezvoltată în cea de-a doua scrisoare rezumată în subtitlu prin „idei, circumstanţe şi convingeri“. Aceste trei concepte definesc marile linii pe care această carte le pune la dispoziţia cititorilor pentru a-i ajuta să înţeleagă motivaţiile profunde ce au condus la realizarea acestui proiect. Pe de altă parte, sunt enumerate alte decizii şi realităţi politice care au bulversat mentalităţile şi au condus la îndoieli şi rezerve, cum ar fi cele de „transfer de competenţe“, „partaj de suveranitate“, „putere supranaţională“.

Şi aici autorul supune autorităţii simbolice a mentorului său o serie de „idei-forţă, de proiecte europene solide“, postulând în acelaşi timp că „evoluţia istoriei construcţiei europene“, „etapele majore“ care au condus la constituirea ei au fost nevoite să conjuge trei factori, aşa cum îi defineşte academicianul Michel Albert, vorbind de succesul „Planului Schuman“: „un curent de idei, inspiraţia personală a părinţilor fondatori şi hazardul circumstanţelor“.

Există însă în zilele noastre doar o problemă umană sau una determinată de circumstanţe defavorabile, o problemă de sens, de „non-dit“ despre realitatea pe care o reprezintă construcţia europeană pentru contemporanii noştri? se întreabă autorul în cea de-a treia scrisoare. Departe de a fi vorba despre o pierdere de sens cauzată cu anii de un uzaj care să o fi făcut inaudibilă, realitatea europeană s-a confruntat şi se confruntă cu o adevărată problemă de limbaj bazată pe o infirmitate, pe o incapacitate de a numi lucrurile. Oricât de curios ar părea, această insuficienţă lingvistică nu provine, ca să folosim termenii lui Saussure, din incapacitatea semantică a semnificantului, ci din cea a semnificatului, devenit incapabil să poarte încărcătura semantică pe care cuvântul i-o propune. Ce sens putem da, de exemplu, astăzi unor cuvinte devenite inaudibile, cum ar fi „Preşedinte al Europei“, „eurodeputat“, „Înalt Reprezentant“ şi chiar cel de „Preşedinte al Comisiei Europene“? „Atunci când acesta – scrie Sébastien Maillard – se adresează în scris şefilor de stat şi de guvernământ din Uniune, numindu-i Stimaţi colegi, mulţi găsesc această formulă deplasată şi pretenţioasă“.

Aceste insuficienţe lingvistice nu se opresc doar la confuziile de protocol evocate mai sus, alte cuvinte citate în continuare, cum ar fi „tehnocrat“, „tehnocraţie“, „directivă“, „regulament“ sau „Bruxelles“ – devenit simbolul tuturor relelor care se abat asupra cetăţenilor europeni, încărcat cu o conotaţie peiorativă, au sfârşit prin a face din Europa „un obiect politic neidentificat“, ca să folosim formula lui Jacques Delors.

Este însă suficient să deplângem doar acest handicap lingvistic pentru a şterge toate efectele catastrofice pe care acesta le are asupra opiniei publice faŢã de Europa, conducând la numeroase fenomene de blocaj, de refuz, de teamă şi de scepticism şi oferindu-i „un nume lipsit de limpezime, un stil nedefinit, o faţadă ternă“, aşa cum le reflectă viaţa de zi cu zi a multora dintre locuitorii ei?

Lucrurile nu sunt chiar atât de simple, ne avertizează autorul. Ele ţin de modul în care Europa va ajunge să găsească echilibrul subtil între vizibilitatea şi autoritatea pe care le reprezintă, fără să le umbrească însă pe cele ale statelor membre şi fără să le dea sentimentul că le domină. Soluţia pe care el o dă consistă în nevoia unui „fericit compromis pornind de la o idee puternică, savant elaborată“.

Căci, într-adevăr, Europa este fructul acestei voinţe de compromis afirmată de părinţii ei fondatori despre al căror geniu vorbeşte cea de-a patra scrisoare a cărţii, care vorbeşte despre „dorinţa de Europa“. Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi erau oameni a căror apartenenţă transgresa frontierele geografice şi statale, culturale şi lingvistice, având acces la valorile şi mentalităţile vecinilor respectivi. Sébastien Maillard se întreabă, pe bună dreptate, dacă astăzi, în UE 28, „un german şi un francez, dar şi un portughez şi un leton, un britanic şi un bulgar nu se simt cumva în exil, unul în ţara celuilalt“.

De unde întrebarea justificată a autorului despre raţiunile pentru care am putea continua să credem astăzi în Europa, întrebare la care acesta propune o serie de răspunsuri, de la cel mai pragmatic şi mai prozaic, care ţine de aspectul „utilitar“, la cel legat de „geostrategie“ sau la cel mai important, de ordin cultural, capabil să ne permită să construim un destin comun.

Întâlnirea dintre europenii de ieri şi de azi, dintre entuziasmul iniţial al întemeietorilor şi scepticismul reflectat prin votul exprimat la ultimele referendumuri sau la abţinerea de la vot a urmaşilor este pentru noi un infailibil barometru al evoluţiei viitoare a societăţii europene care are de ales între o refondare a valorilor şi o alunecare, prin abstenţionism, slogane şi zgomot mediatic, spre capcanele pregătite de euroscepticism şi de populismele de tot felul.

Acesta este şi mesajul răspunsului imaginar al lui Robert Schuman de la sfârşitul cărţii la pledoaria epistolară a discipolului şi admiratorului său. Fără să conţină răspunsuri miraculoase sau programe de rigoare contestate şi contestabile, textul este structurat pe coordonatele constatărilor şi ale imperativelor reuşind să construiască o pledoarie în favoarea responsabilităţii şi a nobilului simţ al istoriei, două imagini sugestive aşezate în faţa oglinzii memoriei lui Robert Schuman.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper