Plânsul ca origine a limbajului

Un articol de Ramona Ardelean

Unul dintre atributele fundamentale ale fiinţei umane este acela de fiinţă vorbitoare, de „hommo loquens“, prin intermediul limbajului omul comunicând, interpretând şi numind realitatea în care trăieşte. Originea limbajului rămâne unul din marile mistere asupra căruia s-au formulat de-a lungul timpului o serie de ipoteze şi teorii.

Cea mai veche dintre acestea este teoria originii divine a limbajului, conform căreia omul este înzestrat de Dumnezeu cu darul vorbirii. Teoria originii naturale a limbajului consideră, dimpotrivă, că limbajul este o creaţie umană, limba primilor oameni nefiind decât ecoul, reflectarea naturii în conştiinţa umană. Aici intră teoria interjecţiilor (emoţională), potrivit căreia omul primitiv izolat, aflat mereu în natură, trăia o serie de senzaţii provocate de lucrurile din jur. Pornind de la aceste senzaţii, el ar fi emis involuntar diferite strigăte de frică, bucurie, uimire, admiraţie etc. care, cu timpul, s-au asociat lucrurilor respective şi au ajuns să le denumească. Tot aici intră şi teoria onomatopeelor (a imitaţiilor sonore), conform căreia omul primitiv izolat a început să imite diverse sunete auzite în natură – căderea apei, şuieratul vântului, strigătele animalelor, cântecul păsărilor etc. Repetate, aceste imitaţii sonore s-au asociat lucrurilor şi fiinţelor care le produceau. În sfârşit, teoria originii sociale a limbajului spune că acesta a apărut din necesitatea profundă a oamenilor de a comunica între ei.
Coborând, aşadar, din sânul divinităţii în sânul naturii, iar apoi în cel al socialului, originea limbajului ar putea fi căutată şi mai aproape, chiar în noi înşine, adică chiar în sânul omului, în cel mai personal şi mai universal strigăt uman, plânsul.
Plânsul apare la scurt timp după naşterea copilului, fiind cel dintâi strigăt, cel dintâi act de comunicare şi cel dintâi glas, materia primă a limbajului din care vor purcede apoi, tot mai rafinat, mai ramificat şi mai diferenţiat, toate celelalte sunete şi cuvinte. Plângem pentru că, iniţial, nu ştim să vorbim, dar însăşi această neputinţă sufocantă şi dureroasă a vorbirii trădează o tensiune, o aspiraţie spre actul vorbirii, plânsul fiind haosul originar din care purcede Cuvântul, condiţia de posibilitate a Cuvântului. Limbajul, care izvorăşte din plâns, plânsul fiind cauza sa materială, devine astfel o transformare, o sublimare şi chiar un scop al plânsului, o cauză finală a sa.
Dacă în ordine divină, „La început a fost Cuvântul“, care s-a făcut trup, care s-a întrupat, în ordine umană, La început a fost Plânsul, respectiv trupul care plânge şi aspiră după Cuvânt, plânsul nefiind altceva decât un impuls, o aspiraţie, o sete de transfigurare spre Cuvânt, spre Logos. În Sfânta Evanghelie după Ioan (1:9) citim: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine pe lume“, ceea ce înseamnă că numai prin transformarea Plânsului în Logos, în Cuvânt dobândim lumină, adică ieşim din haosul indistinct al plânsului şi ajungem la ordinea cuvântului.
Dacă este adevărat că pe măsură ce evoluăm plângem tot mai puţin, deoarece reuşim, printr-o serie de mecanisme, să convertim, tot mai rafinat şi mai nuanţat, materia haotică a plânsului într-o formă organizată şi ordonată a limbajului dătător de sens şi semnificaţie, atunci nu e mai puţin adevărat că revenim de fiecare dată la acel plâns originar ori de câte ori înţelegerea noastră se blochează de anumite experienţe limită – boala, suferinţa, moartea etc. – sau ori de câte ori simţirea noastră încearcă ceva nelămurit, subtil, obscur, subliminal, ceva ce nu putem încă identifica, numi, cuprinde, depăşindu-ne cadrele de înţelegere şi limbaj obişnuite. Plânsul devine atunci ceva necesar, terapeutic, eliberator şi purificator, el devine echivalentul unei „crize“ care consumată, arsă, trăită, purificată face posibil un salt de înţelegere şi, implicit, un salt de limbaj. Numai după ce plângem suficient putem exprima, verbaliza şi transpune în limbaj, cu alte cuvinte, numai după ce plângem suficient poate apărea limbajul.
Acest lucru apare foarte bine ilustrat în Strigătul primar (Editura Trei), în care ni se relatează cum un tânăr pacient îi cere la un moment dat psihanalistei lui să-l lase să strige, deoarece nu reuşea să-şi verbalizeze şi să-şi exprime adecvat anumite sentimente ce-şi aveau originea în stadiul oral, care, aşa cum se ştie, precede verbalizarea. Pacientului respectiv îi murise mama când avea un an, astfel încât rămăsese blocat într-un stadiu al doliului neîncheiat, pendulând între acceptare, refuz şi furie că mama lui l-a abandonat, l-a părăsit. Dorinţa lui de-a striga izvora din furia pe care o resimţea adesea în pieptul său, dar pe care nu o putea înţelege la nivel verbal. După ce psihanalista i-a permis exprimarea strigătelor de furie, pacientul nostru a început să strige sistematic câteva minute la fiecare şedinţă, timp de câţiva ani. Dacă la început ţipetele erau superficiale şi forţate, la sfârşit ajunseseră să fie profunde şi iritate ca ale unui bebeluş, culminând cu hohote de plâns până la epuizare. Ajuns în acest punct, pacientul a decis că este suficient, spunându-i terapeutei sale că nu crede că o să mai strige, respectiv plângă. Întrebat de ce, pacientul răspunse simplu: „Pentru că simt că trebuie să vorbesc acum despre asta“. Iată, aşadar, cum revenirea, regresia la acel plâns primar poate elibera forme noi, superioare de înţelegere, de exprimare şi de limbaj.
Important este să plângem… sincer, căci plânsul este şi originea celei mai sincere şi mai autentice comunicări cu sine, cu ceilalţi, cu lumea şi cu Dumnezeu. Această comunicare sinceră şi autentică devine posibilă numai datorită unei reveniri continue la plânsul iniţial, la plânsul originar, transformat şi sublimat continuu în Logos, fie el muzical, poetic, artistic, filosofic, ştiinţific sau religios. Dimpotrivă, cei incapabili de comunicare sinceră şi autentică sunt cei care şi-au uitat plânsul originar şi, astfel, au uitat şi au îngropat totul, toată cheia cunoaşterii, înţelegerii şi iubirii lumii. La polul opus se află sfinţii sau iluminaţii, despre care se spune că plâng cel mai mult. Dar nu au ei, tocmai din acest motiv, cel mai desăvârşit şi mai sublim limbaj? Un limbaj universal care izvorăşte din plânsul universal al fiinţei pe care reuşesc să-l înalţe, să-l transforme şi să-l transfigureze într-un limbaj, într-un mesaj al Iubirii biruitoare.
Plânsul este spinul înfipt în miezul fiinţei noastre care ne face să articulăm şi să rostim în forme tot mai desăvârşite verbul, vibraţia şi ritmul vieţii.

3 comentarii pentru “Plânsul ca origine a limbajului”

  1. februarie 10, 2015 la 4:42 pm

    Doamna/domnisoara Ramona Ardelean,
    Am citit in mare fuga articolul despre plans ca origine a limbajului .Si eu m-am ocupat de originea limbajului.
    Cu cele mai bune urari,prof.Ion Carstoiu,Balcesti

  2. februarie 14, 2015 la 11:54 am

    Domnule prof.Ion Carstoiu,
    Vă mulțumesc că ați citit, fie și în fugă, articolul meu.
    Cu cele mai bune gânduri, Ramona Ardelean

  3. februarie 18, 2015 la 12:53 pm

    O descriere profunda si nuantata a ceea ce ne separa de restul vietuitoarelor dar ne apropie de ceilalti oameni.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper