Papa şi progenitura

Un articol de Horia Pătraşcu

Cum am putea interpreta spusele Papei Francisc – „nu vă înmulţiţi ca iepurii!“ – adresate creştinelor care urmează mot à mot porunca divină „creşteţi şi vă înmulţiţi!“ S-a specializat între timp Papa de la Roma în planning familial? Mă întreb de ce a simţit nevoia introducerii acestui curajos amendament la Facere ? Prin comparaţie cu Papa, Dumnezeu pare un iresponsabil care îşi îndeamnă creaturile să se înmulţească, complet indiferent la aspecte de ordin social, demografic, economic sau politic. Atâta doar că Dumnezeu nu le ignoră din moment ce adaugă, în stilul lapidar ce-l caracterizează, „şi stăpâniţi pământul!“ Citatul complet din Dumnezeu sună astfel: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!“ (Facerea, 1:28). Cele două porunci sunt atât de intim legate încât, dacă una e abolită, cealaltă pare o absurditate ce se cere corectată de un papă zâmbăreţ din secolul XXI.
Iar cea de-a doua poruncă a fost abolită din vremuri imemoriale. Cei mulţi, cei care cresc şi se înmulţesc nu au stăpânit niciodată pământul. O mână de oameni guvernează pământul – popi sau militari, oameni politici sau bancheri – o mână hidoasă care ţine strâns toate avuţiile lui şi frâiele destinului lui. O mână care se poate face pumn sau palmă trântită peste gura şi obrazul prostimii, peste ochii naivi ai „iepurilor“ ce continuă, inconştient, să crească şi să se înmulţească în ciuda durerii, a suferinţelor, a sărăciei. Numai pământul e la fel de inconştient ca „iepurii“, numai pământul care, în nemăsurata lui dărnicie, i-ar sătura pe toţi, care-i încape pe toţi, care-şi revarsă peste toţi, fără deosebire, binefacerile sale, care „face să răsară soarele Său peste răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei, 5:45). Înţelepciunea lui Dumnezeu, care este nebunie în ochii oamenilor, în ochii bancherilor de pe Wall Street şi ai contabililor Vaticanului, nu ascultă de raţiuni calculatoare, de ecuaţii, de raportul ridicol dintre creşterea demografică şi „resurse limitate“. Resursele infinite ale lui Dumnezeu sunt limitate doar în raport cu lăcomia, nesfârşită, a celor care s-au înstăpânit peste pământ. „Căci omul este atât de lacom încât nu se satură nici cu Dumnezeu!“ (Meister Eckhart).
Sanctitatea Sa se delimitează formal de neo-malthusianism, dar afirmă răspicat că e bine ca o familie să nu aibă mai mult de trei copii şi să conceapă responsabil. Pe de o parte ,Papa afirmă că rămâne fidel punctului de vedere oficial al Bisericii care respinge controlul familial, pe de altă parte, că nu e bine să te înmulţeşti ca iepurii şi cã există experţi în control familial. Ar fi absurd să suspectăm că o persoană atât de inteligentă, de abilă şi de simpatică se bazează doar pe infailibilitatea Sa şi îşi permite să se contrazică atât de evident.
Declaraţia Papei trebuie înţeleasă într-adevăr în context:  odată întors din Filipine, unde „înmulţirea iepurilor“ şi „resursele“ sunt invers proporţionale, e firesc să te cuprindă o milă creştină faţă de copiii sãraci şi să arunci apa murdară din albia sărăciei cu tot cu bieţii copii. Soluţia la problema sărăciei copiilor este atât de simplă încât trebuie să fii Papă ca să o vezi: nu-i mai faceţi, nu sunteţi buni catolici dacă faceţi copii! Soluţie ce-mi aminteşte de vorbele unui înţelept antic care, întrebat de ce nu are copii, a răspuns: pentru că iubesc copiii!
Ce e valabil pentru Filipine nu mai e valabil şi pentru Europa, unde controlul familial, „responsabilizarea genitorilor“ au făcut ravagii demografice şi implicit, mai important, economice, căci economia noastră, bazată pe consum, are nevoie de consumatori şi, pe de altă parte, aşa cum afirmă suveranul pontif, lipsa progeniturii europene face ca sistemul de pensii să fie afectat.
Papa nu se contrazice deci şi nu foloseşte, aşa cum s-ar putea părea, un limbaj dublu, standarde duble. Legea economică e una singură şi e simplă: oamenii trebuie să facă, să ofere copii în funcţie de cerinţele pieţei. Înainte să te decizi să ai copii trebuie să urmăreşti piaţa şi să vezi dacă în zona în care te afli copiii sunt ceruţi şi în ce cantitate sunt ceruţi (conform Papei, nu mai mult de trei per familie). Principiile atemporale trebuie să fie şi ele adaptate nevoilor pieţei, porunca divină trebuie să urmeze fluctuaţiile cererii şi ofertei. În Europa se caută copii, în Filipine nu prea… Drept pentru care în Europa ar fi bine să nu mai existe control familial (jos Malthus!), dar în alte părţi, mizere şi prolifice, ale lumii – da (sus Malthus!). E vreo contradicţie aici? Nici una!
Experienţa ne dovedeşte însă că, atunci când încerci să introduci controlul în sfera celor mai delicate dimensiuni ale fiinţei umane, riscul imens pe care trebuie să ţi-l asumi este ca rezultatele să-ţi scape de sub orice control. Raţionalizarea natalităţii a produs efecte aberante în ambele sensuri: în estul Europei, sub Ceauşescu, o inflaţie de decreţei şi avorturi provocate, în vestul Europei, sub Malthus, o silă cioraniană faţă de parentalitate, o sinucidere genetică a ultra-rafinaţilor occidentali care consideră reproducerea, alături de alte activităţi, o muncă de jos, pe care nu mai sunt dispuşi să o presteze şi pentru care sunt mai potrivite alte seminţii, mai primitive, mai necivilizate, mai needucate.
Ţinând cont de aceste lucruri, consider că Papa putea să lase să vorbească în continuare înţelepciunea divină, tradiţia Bisericii sau pur şi simplu natura umană, care, iubind, este înclinată, cu vorba lui Platon, să zămislească întru frumos. Sărăcia? Dacă vrem să-l ascultăm pe acelaşi filosof, ea, Sărăcia, Lipsa (Penia), este chiar unul dintre părinţii iubirii, ai lui Eros însuşi. Celălalt părinte, bogăţia, nu poate produce de unul singur nimic, este steril, sterp. Poate, cine ştie, tocmai de aceea săracii se înmulţesc „ca iepurii“: copiii lor sunt avuţia lor, comoara lor, împlinirea lor. Poate că ceea ce-i lipseşte îmbuibatului occidental de astăzi (încrezut, sigur pe el, suficient sieşi) este tocmai lipsa, sărăcia care l-ar face să dorească, să aspire la ceva mai bun, la ceva mai bun decât el însuşi, adică să iubească şi să zămislească.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper